luni

Nazuinte

As fi vrut sa opresc timpul in loc.
As fi vrut sa nu ma mai trezesc din visul care poarta numele tau.
As fi vrut ca acum sa nu ratacesc stingher pe strazile reci.
As fi vrut sa mai fi ramas o clipa cat un veac in camera ta primitoare, in patul tau cald, in inima ta.
As fi vrut sa-mi observi luceafarul din privire si focul din suflet de fiecare data cand te am alaturi.
As fi vrut sa nu ma mai satur doar cu iluzii, chiar daca le traiesc la intensitate maxima.
As fi vrut ca fiecare gest de iubire sa-mi fie inteles si sa nu se mai intoarca asupra mea ca un bumerang.
As fi vrut sa te lasi condusa de spiritul meu idilic si sa evadam impreuna spre taramul iubirii implinite.
As fi vrut sa-mi rasari in cale in fiecare dimineata cu zambetul strengaresc si privirea mieroasa de felina razgaiata.
As fi vrut sa adorm mereu cu povara dulce a sarutarilor si mangaierilor tale.
As mai fi vrut atatea, dar nu am reusit nici macar sa opresc timpul.
Sunt doar un muritor care iubeste.
Doar atat.

Tot timpul alaturi

Ii fusese alaturi mereu:
si atunci cand saltau impreuna pe culmile extaziastice ale euforiei,
dar mai ales atunci cand agonia ii servea upercuturi groaznice.
Iar ea era acolo sa-l sprijine cand se clatina,
sa-l imbarbateze si sa-l ridice cand era doborat.
Era vesnic acolo, trebuia doar sa-i arunce o privire si ea stia.
Fusese acolo intotdeauna,
ea il cunostea cum nimeni nu reusise.
Ea ii vazuse fiecare zambet sau lacrima.
Iar el, amintindu-si toate acestea, se simtea acum vinovat.
Si ar fi vrut sa faca ceva pentru ea, sa-si arate recunostinta.
Dar cum?
Ea era umbra lui.

Valul

Valul vietii m-a purtat intr-o zi la mare. Valul marii imi asternea nisipul la picioare ca pe o ofranda. Nisipul acesta, refuzat cu atata nonsalanta de marea cea capricioasa, il primesc cu bucuria unui copil care intrevede castelul de nisip mult dorit. Soarta efemera a nisipului se aseamana oarecum cu soarta mea. De aceea simt nevoia sa-mi deschid sufletul in fata acestui tovaras de suferinta, sa-mi transpun sentimentele pe suprafata lui neteda. In minte imi vine celebrul, clasicul si minunatul "Te iubesc!" Il scriu rar, citet, cu o rabdare demna de o mare capodopera. Mandru, ma indepartez pentru a-mi privi creatia si din alt unghi. Dar vai! Valul marii a inghitit imediat intregul meu efort. Cat de crud!...

Nu vreau insa sa renunt. Nisipul merita sa astern pe el ceva frumos. Si ce poate fi mai frumos in viata mea decat tine? Atunci iti voi scrie tie si voi scrie in trei locuri distincte, pentru ca mesajul meu sa dainuie in fata valului ucigas de sentimente. Dupa o scurta meditatie, iti trimit prin intermediul nisipului cele trei mesaje:




De data aceasta am scris repede, cu pasiunea trecutului si dorinta arzatoare a viitorului. Mi-as dori sa vezi ce desavarsite sunt cele trei monumente inchinate tie... Dar valul vine din nou. Nu pot privi masacrul. Ma intorc cu spatele si astept. In acest timp ma gandesc ca sentimentele mele au fost si in realitate la fel de incercate. Totusi sunt vii. Asa trebuie sa fie si cuvintele de pe nisip. Ma intorc increzator. Privesc resturile nemilosului tsunami: din fiecare mesaj cateva litere. De la distanta se putea citi:

Valul marii mi-a distrus sperantele. Valul vietii m-a dus inapoi in orasul cenusiu. Insa nisipul care mi-a gazduit temporar sentimentele imi va ramane vesnic in suflet.

vineri

Pe o panza de paianjen...

E dimineata. Mergea cu pas grabit fara o destinatie precisa. Si mergea pe un fir de paianjen orizontal, pod fragil intre trecutul tulbure si viitorul nesigur. Se pare insa ca ii placea aerul tare al inaltimilor, deoarece nu simtea strop de frica. Privea cu optimism nesperat spre destinatia invaluita in ceata. Avand asupra sa arma mintii si scutul inimii, isi spunea ca trebuie sa ajunga la liman. Dar inamicul invizibil trisa. Simtea o durere in partea stanga a corpului, urmare probabila a vreunui glont, care i-a strapuns pieptul. Se astepta la cel mult sageti cu venin, asa ca glontul perfid il dezechilibra. Si iata-l tremurand, pe firavul fir de paianjen, la o distanta enorma de pamant, incercand sa treaca peste durere si sa nu cada in abisul intunecat. Va cadea? Si daca da, cand? Si daca nu? Va ajunge atunci la destinatie? Poate va reusi... Sau va muri incercand.


joi

Chipul

Privea pierdut spre malul opus al lacului. Era cuprins de o melancolie, sora cu tristetea. Era imun la orice zgomot, la orice miscare, la orice freamat din jur. Deodata isi vazu imaginea reflectata pe suprafata apei. Isi aminti ca, in urma nu cu mult timp, imaginea lui nu era singura. Isi amintea acel chip dulce, pe care nu-l va putea uita vreodata.

Tarziu, o bubuitura puternica il trezi din starea de hipnoza. Se intoarse mirat. Intunericul domnea peste intreg parcul, doar focul de artificii indraznea, prin sagetile si florile sale, sa-i perturbe suprematia. Intotdeauna a fost incantat de artificii. Dar mai ales atunci cand, cuprinzandu-si iubita in brate, imparteau acelasi spectacol mirific, visand cu ochii deschisi sub cupola magica de stele de foc. Nu va putea uita vreodata fericirea de pe chipul ei atat de indragit.

Tarziu in noapte, isi privi patul. Era gol. Trupul nu il mai asculta. Perna il primi ascultatoare. Privind-o, observa ceva tare curios: pe fata pernei parea impregnat un chip... Da! Era acelasi chip divin. Incredibil! Era vrajit. Dupa un timp insa, chipul disparu, sub actiunea picaturilor mari de ploaie, cazute din norii ochilor, plini de atatea dureri ascunse.

Dimineata il gasi cu acelasi chip angelic in minte. Dar era o noua zi...

miercuri

Ceea ce...

Ceea ce mi-as dori sa spun e mai presus de cuvinte. Ceea ce simt e mai presus de lacrimi sau de zambete ingenue ale unei iubiri desarte. Ceea ce sper e poate, peste puterea de intelegere a mintii omenesti. Ceea ce fac e departe de idealul controversat al conditiei umane. Ceea ce cred... nici nu mai conteaza in contextul unei lumi frivole si egoiste. Ceea ce conteaza este poate faptul ca am ramas acelasi om sensibil, naiv poate, care inca crede in povestile cu zane, in zambetul natural, nefortat al semenilor, in vesnicia unei lumi plina de iubire, pace si intelegere.

duminică

Iubirea ramane (Frumoasa printesa adormita)

Adierea usoara a vantului ii mangaia parul. O raza de soare ii scalda fata, evidentiindu-i trasaturile fine. In oglinda apei, silueta ei parea a unei zane din povesti. Asa o cunoscuse. Asa o vazuse in prima lor zi impreuna: delicata, suava, splendida. Hranind ratustele sau porumbeii parea o printesa buna si ingaduitoare cu supusii sai.


Iar broscoiul cel urat, se simtea alaturi de ea, pentru prima oara print. Nu-si putea lua ochii de la ea. Era fascinat. Avea o stare de spirit vecina cu euforia, sora cu fericirea, clona perfecta a iubirii. Un zgomot ambiguu ii tulbura visarea.

Brusc, neasteptat se trezi. Privi alaturi: era acolo. Dormea lin, iar gingasia ei ii umplu inima de bucurie. Era fericit. Si norocos. Iar norocul lui purta numele ei, numele printesei lui. Ce stare de implinire sufleteasca! Ce senzatie minunata! Ce uimitor e sa ai persoana iubita in minte, in suflet si alaturi atunci cand te trezesti, atunci cand adormi...

Oamenii se schimba odata cu trecerea timpului, iubirea adevarata si pura ramane, la fel cum raman pietrele in albia raului la trecerea necontenita a apei. Isi privea sotia cu aceeasi dragoste contemplativa cu care o privea si in urma cu multi, foarte multi ani. Multe se schimbasera. Parul ei era poate la fel de frumos in bataia vantului, dar iarna batranetii ii daduse culoarea zapezii. Pe fata inca radioasa timpul nemilos sapase santuri adanci. Nu mai avea silueta de odinioara, miscarile gratioase din tinerete erau acum oprimate intr-un scaun cu rotile, dar in ochii lui ramasese aceeasi fermecatoare printesa.

Dupa atatia ani petrecuti impreuna, iubirea lui era la fel de vie ca la inceput si avea grija ca ea sa stie si sa simta asta in fiecare zi, in fiecare clipa. Asa era si acum, chiar daca momentul nu era prea fericit. Pe coridorul spitalului era liniste, astfel ca putea sa-i transfere din puterea lui acum, inaintea interventiei chirurgicale iminente. Ii prinse capul in maini si isi intersecta privirea cu a ei. Pusese atata dragoste in acea privire incat reusi sa-i smulga un zambet. Pe chipul ei, atat de trist in ultima vreme, zambetul era o binecuvantare. O saruta. La fel ca de atatea ori, era un sarut incarcat de sentimente. Apoi, dintr-o data, ea se departa. Intinse mana spre ea si...

Ea era acolo. Dormea. El se trezise la fel de buimac ca prima data, insa, vazand-o alaturi, se linisti imediat. Apoi isi concentra intreaga atentie asupra printesei adormite. Nu exista ceva mai pur, mai frumos, mai coplesitor. Era divina. Parea ingerul lui pazitor. Iar faptul ca isi putea vedea ingerul dormind ii umplea sufletul de bucurie. Se simtea cel mai privilegiat om. O atinse usor pe obraz. Ea tresari. Dar nu din cauza lui. Visa. El zambi. E minunat sa poti vedea cum viseaza printesele!


P.S.: Poveste bazata pe fapte reale.

miercuri

Omul care nu stia sa planga

Viata e complicata si plina de neprevazut. Te poate ridica pe culmile extazului sau te poate dobori nemiloasa in subsolurile agoniei. Indiferent de situatie, nu trebuie uitat faptul ca viata este un dar de la Dumnezeu si trebuie traita ca atare, fara remuscari, fara iluzii desarte, fara resentimente.

I se parea ca viata ii fusese destul de potrivnica pana atunci, dar a ales sa-si pastreze cumpatul, sa nu denadajduiasca, sa mearga mai departe. Nu stia de unde, dar poseda suficienta putere fizica, dar mai ales psihica, pentru a trece peste orice incercare a vietii. Si totusi se insela.

Cunoscuse in sfarsit sursa puterii lui: credinta. Care, desi nu era cultivata indeajuns, avea radacini viguroase, care-i confereau forta accea cu care el se simtea invincibil. Simultan, cunoscuse si iubirea, poate ca o rasplata pentru atatea incercari ale destinului. Incet-incet, viata lui se schimbase. Si-a propus sa ramana acelasi om modest, calm si gata oricand sa se ridice dupa vreo lovitura a destinului. Dar acum nu mai era cazul. Era fericit. Providenta parea ca si-a intors privirea si asupra sa. Dar era doar o amagire.

Timpul trecea; se simtea tot mai implinit... O gluma banala il pusese putin pe ganduri. Fusese intrebat de catre iubita daca a plans. Fusese o mica tachinare, o gluma nevinovata. Totusi, ceva se declansase in interiorul lui. Pentru ca nu intelegea ce inseamna a plange. Nu cunostea aceasta traire, nu mai plansese de... Nu mai stia de cand. Poate de o viata de om. Dar nu stia sa planga.

Aceasta intamplare era de mult istorie. Dar omul nostru si-o amintea acum perfect. Insa ce diferit era acum. In decursul ultimelor luni stransese in suflet atata durere, incat simtea ca explodeaza. Durerea aceasta il coplesise, ii umpluse sufletul si intregul corp cu veninul ei. Trebuia sa o elimine. Dar cum? Raspunsul veni pe neasteptate, sub forma unei picaturi. Privi curios la urma picaturii, lasata pe cimentul rece. O alta picatura se alatura grabita. Apoi alta si alta... Plangea. Ce senzatie stranie: simtea cum durerea iese, lasand in urma un suflet gol si chinuit. In cateva zile pierduse tot: motivatia, iubirea, fericirea, puterea aceea de a lupta. Lumina credintei abia mai palpaia. Viata lui era oare pe sfarsite? Speranta moare ultima, nu? A lui era deja in moarte clinica... Invatase totusi ceva: sa planga. Si plangea in hohote, cu lacrimi mari si dese, acumulate in decursul atator ani, si pe care reusise acum sa le izgoneasca, sperand astfel ca va izgoni si durerea. Se insela din nou. Durerea se va acumula mereu, stia insa acum s-o diminueze: prin lacrimi. Invatase sa planga.

duminică

Acum x ani (Remember)

Parfumul florilor de tei ma prinde din nou in vraja. Parcul e la fel. Aleile, lacul, nuferii, ratustele, copacii, bancuta noastra...

Nimic nu s-a schimbat. Numai noi. Tocmai am trecut pe langa locul unde exact acum x ani ma asteptai emotionata. In acea clipa, clipa revelatiei sublime, nu am mai avut niciun dubiu ca te iubesc.
Zaresc de departe bancuta noastra. Alerg spre ea cu bucuria maratonistului care observa linia de sosire izbavitoare. Ma asez cu sfiala si fericirea din trecut si mi te imaginez alaturi, aruncandu-mi priviri suave. Exact ca odinioara. Amintirile mele sunt atat de vii de parca s-ar fi petrecut ieri, de parca se petrec acum. Ce bine e ! Imi traiesc visul...
E doar un vis? Of! Va trebui sa ma trezesc si sa uit. Ce pedeapsa crunta. Si asta pentru ca te-am iubit?

vineri

Despre motivatie

sau mai bine spus despre lipsa ei

Sa pleci cu entuziasm la un drum, dar sa te poticnesti aproape de final. Vi se pare cunoscut?

Sa iti doresti mult ceva si sa lupti pentru a obtine acel ceva, dar sa renunti mai apoi subit din cine stie ce motiv pueril. Vi s-a intamplat, nu-i asa?

Sa iti indeplinesti zilnic cu constiinciozitate obligatiile profesionale, indiferent ca e vorba de scoala sau de serviciu, dar, la un moment dat sa se rupa ceva si sa simti ca locul unde te afli nu este al tau, ca ai nevoie de altceva, desi nu poti descrie ce anume. Tipic, familiar?

Sa realizezi ca viata ta se indreapta spre neant, ai vrea s-o inalti pe piedestalul ideal al virtutilor nascatoare de fericire, dar e ceva ce te trage inapoi, ceva ce te impiedica sa ajungi la destinatie. Se poate intampla fiecaruia din noi, intrebarea e alta: "Care este obstacolul de care ne impiedicam de fiecare data?" Raspunsul strapunge haotic noianul de ganduri: "Motivatia. Sau mai bine spus lipsa ei".

joi

Minuscul

Am tot mai des sentimentul relevator de inferioritate in fata vietii, in fata creatiei. Nu stiu cat de normal este, dar am impresia uneori ca sunt atat de lipsit de importanta incat devin invizibil. Raportat la intreaga lume, sau macar la cei care, prin credinta si faptele lor, au realizat importanta existentei umane, ma simt minuscul. Da! Acesta este cuvantul. Minuscul prin ganduri, minuscul prin fapte, minuscul prin idealuri, minuscul prin soarta vietii, oricare ar fi ea. Se spune ca fiecare om are aportul lui in umanitate, ca Dumnezeu are cu fiecare din noi un plan aparte, cunoscut doar de El. Cred cu convingere acest lucru, dar, din pacate, am si momente ca acesta, in care ma simt ca o frunza in vant: singur in bataia vantului, efemer, inutil, minuscul.

"Din codru rupi o ramurea...
Ce-i pasa codrului de ea?
Ce-i pasa unei lumi intregi
De moartea mea?!"

marți

Muza

Mi-am pierdut muza. Da. De un timp nu o mai gasesc. O fi doar ratacita sau am pierdut-o iremediabil? Cert este ca ii simt lipsa. Vremurile in care ma ajuta sa trec peste esecuri sau obstacole, daruindu-mi o activitate creatoare si revigoranta, au apus de mult. Apuse sunt si vremurile in care, chinuit si trezit din somn de fantasma vreunui vis urat, cautand haotic ceva pentru racorire, muza imi iesea in intampinare si imi asternea pe hartie ganduri ce ma linisteau si alinau sufletul meu atat de incercat. Simt ca o parte din mine a murit. Si era tocmai partea care facea sa vibreze intreaga mea fiinta. Acum, dupa moartea motorului, restul ansamblului e in coma profunda. Ce m-ar putea readuce la viata? O noua muza? Sau regasirea iubitei muze pierdute?

luni

Lacrima sufletului

Apele vietii mele sunt destul de tulburi. Mi-as dori sa le linistesc, insa nu detin elixirul magic. Si nici secretul de a il produce. Ma intreb de multe ori cum am reusit sa intru in aceasta perioada nefasta. Concluzia e mereu aceeasi: sunt unicul vinovat. Ce as putea face? Nu stiu. Ma simt neputincios. Chiar daca acum ma dezic de abaterile provocatoare de valuri, chiar daca am o dorinta imensa de a linisti apele, chiar daca sunt cuprins doar de sentimente pozitive, simt ca toate eforturile mele sunt inutile. Toate motivele care m-au determinat sa fiu acum un alt om le comprim intr-un strigat de deznadejde. Dar strigatul meu, desi puternic atunci cand iese din piept, se stinge pana sa ajunga la destinatie. A fost doar o lacrima in desert. Chiar daca este totusi lacrima sufletului.

duminică

"Iarta-ma!"

Sa-ti recunosti greselile, sa spui "Iarta-ma!" poate fi cel mai greu lucru din lume.
De ce oamenii nu pot trece mai usor peste un orgoliu inutil si sa dea frau liber sinceritatii?
De ce e mai usor sa taci decat sa spui "Te iubesc!"?
De ce e mai comod sa inchizi ochii decat sa spui "Iarta-ma!"
De ce? Acelasi vesnic agasant "De ce?" N-ar fi oare mai simplu sa ne izolam sufletul? Sa traim intr-o lume fada si cenusie? Evident nu.
Dar, din nou, De ce nu putem fi altruisti?
De ce nu putem gandi sau actiona si pentru cei din jurul nostru?
De ce nu putem rosti fara probleme "Iarta-ma!" sau "Te iubesc!"?
Si daca totusi se poate? Atunci intervine marele paradox.
De ce atunci cand ni se cere iertare, ignoram sincerele regrete ale celui in culpa si nu acordam o noua sansa?
De ce? Nu stiu. Omul este intotdeauna o enigma.

miercuri

Miracolul...


Sa fii martorul unui miracol este o dorinta ascunsa a multora din noi.
Dar sa fii insasi miracolul? Sa realizezi ca nu mai esti omul banal si indiferent din trecut, ca porti acum in tine taina iubirii, cea mai mare taina daruita de Creator.
Prin prisma iubirii din suflet, toate greselile trecutului dispar. Toate actiunile curente, toate ideile si faptele viitoare vor fi in spiritul minunii care te-a cuprins. Viata ta e altfel. Este...un miracol.
Neasteptat, insa real; dezirabil, insa surprinzator: esti martorul unui miracol. Si, poate, pentru cineva, esti insasi miracolul.

vineri

Ploaia

Picaturile reci scot zgomote baritonale pe pamantul cald. Parca sunt ropotele de aplauze din sala de teatru dupa o piesa reusita. Sau zgomotul produs de o ceata de calareti inaintea unei teribile lupte.

Ploaia ma linisteste si ma intriga totodata. Imi place ploaia. Mult. Ador sa simt intepaturile reci pe pielea calda.

Ploaia a fost candva liantul iubirii printului apei cu o raza de soare. A rezultat un splendit curcubeu, apogeul iubirii lor.

Ploaia aduce revigorare, viata. Ea racoreste focul aprig din suflet si uda radacina plantei dragostei.

Ploaia ma seduce acum din nou. Sunt poate ore de cand ma alinta cu lacrimile ei mari si reci. O primesc precum o izbavire. Imi doresc sa spele toata vina ce o port in suflet, sa-mi stearga pacatele si greselile, sa-mi ude si sa-mi hraneasca floarea sperantei.

joi

Jocul hazardului

31, ... 11, ... 27. Tresari. Ultimul numar auzit avea o semnificatie aparte: era ziua lui de nastere. Apoi isi aminti: in acea saptamana jucase pentru prima oara la loto. Pentru prima oara in toata viata. Se considera un om ghinionist si nu-i trecuse vreodata prin gand ca ar putea castiga ceva. De fapt nici nu castigase. Acum insa ceva il indemnase sa devina amicul hazardului si sa incerce. Alesese 6 numere de o importanta aparte. Unul din ele, ziua lui de nastere, tocmai fusese extras. Dar era al treilea numar. Ce fusese inainte? Privi ecranul: 11. Era nascut in noiembrie, deci a 11-a luna din calendar. Un numar care era de asemenea pe biletul lui de joc. Primul numar era 31. Un numar aleator din multimea celor 49. Dar pentru el era ziua in care o faptura angelica ii cucerise inima pentru totdeauna. Si un nou numar bifat pe bilet. Gandul ramase la ziua aceea din trecut, o zi de-a dreptul divina, poate cea mai fericita zi din viata lui. Urmatorul numar extras il trezi din reverie: 10. Nota maxima sau 10 degete? Niciuna. Iubita lui, cea care ii cucerise inima atunci, demult, era nascuta in luna a 10-a si, din nou avea numarul pe bilet. Amintirile, sentimentele, emotiile, il coplesisera. Era deja prea mult pentru el. Contrar tuturor asteptarilor, avea patru numere iesite din patru posibile. Urmatorul numar nu mai putea sa se regaseasca pe bilet. Aparitia lui insa ii crescu pulsul. 15 era pentru el ziua cand fiinta minunata, de care el isi lega toate trairile si iluziile, aparuse pe aceasta lume. Nu-i venea sa creada. Era ireal. Cinci din cinci. Si tot mai era unul. Dar acesta nu putea iesi. Nici el nu stiuse care sa fie al saselea, asa ca apelase la un artificiu: adunase ziua de nastere a iubitei cu a lui. Asadar, 15 + 27. Ultimul numar chiar nu putea fi... Deveni stana de piatra. Inima nu-i mai batea deloc. Privirea ii ramase goala si atintita pe ecranul pe care se putea citi usor ultimul numar extras: 42...

Isi reveni cu greu. Tarziu realizase ca nu era un vis. Dar nu intelese de ce. Si probabil ca nu va intelege vreodata. Paradoxal, nu se gandea la bani. Care, cu siguranta erau multi. Nu stia cati, dar se hotari pe loc sa doneze jumatate din ei. Sa fie de folos si altora. Incerca sa-si aminteasca motivul pentru care a decis sa joace la loto. Nu-l gasi. Dar numerele alese il facura sa creada ca astfel a cerut destinului sa-si spuna parerea despre compatibilitatea a doi oameni diferiti, insa complementari si, care nu se mai vazusera de luni bune. Jocul hazardului a scos din urna numerele in care el isi pusese sperantele. Si asta din prima incercare. Sa fie asta un semn?

miercuri

Zambetul pasarii Phoenix din "Florile de mucegai"


Oare e posibil sa transformi tristetea in ceva frumos?
Oare e posibil ca din lacrimi si suspine sa rasara flori?
Oare e posibil ca in toate lucrurile neplacute ochiului uman sa gasesti o urma de sublim?

Arghezi a reusit, prin ale sale "Flori de mucegai". Dar noi, epigonii sai, suntem oare capabili? Putem transforma noi macar o parte din noroiul pacatelor omenesti in flori? Din ploaia suferintelor si focul arzator al greselilor putem plamadi o pasare Phoenix?

Nu detin izbavitorul raspuns, ba chiar premonitia mea este sumbra. Sper insa din tot sufletul sa ma insel si sa schimbam lumea. Cu ce sa incepem? ... Cu un zambet.

marți

Alternative

Parfumul noptilor de mai?
Magia unui colt de rai?
Chipul tau dulce si balai?
Sau felu-n care ma priveai?

Surasul tau plin de lumina?
Tacerea de iubire plina?
Sarutul cel fara de vina?
Sau noaptea calma si senina?

Iubirea ce n-a fost sa fie?
Sarutul tau pe vesnicie?
Amintirea-ti inca vie?
Sau toamna rece si tarzie?

duminică

Numai Dumnezeu stie

Cu ce ma ajuta soarele daca niciodata nu m-am bucurat de caldura lui? Il privesc sfidator iar el vede asta si se ascunde din nou dupa perdeaua sumbra. As vrea sa strig, dar ma simt neputincios. As vrea sa-l implor dar stiu ca nu ma va asculta. Incerc asadar, intr-un moment de disperare, sa-l sfidez. Dar el fuge. Si nu numai el. Insasi viata mea fuge. Si fuge de mine. Bizar, nedrept, dureros. Si daca toti si toate fug de mine, eu cu ce mai raman? Ce intamplari, fenomene, trasaturi sau persoane imi mai caracterizeaza umila existenta? Ce conteaza cu adevarat in viata? Cine sunt eu? Si care-i scopul vietii mele? Numai Dumnezeu stie.

vineri

De ce infloresc salcamii?

Din nou au inflorit salcamii.
Iti fura mintea cu parfumul lor.
Ei sunt rapsozii, martorii, strabunii
Romantelor de drag si dor.

De ce infloresc salcamii? De ce parfumul lor este atat de dulce? Cum e posibil ca niste copaci strambi si posesori de spini sa cucereasca totusi prin maretia florilor lor? De ce sunt apreciati doar in scurte momente din viata lor si mai ales dupa ce mor si este valorificata esenta lemnului lor? Oare nu asa patesc si oamenii? Oare nu sunt salcamii oameni? Sau invers? Si totusi, de ce infloresc salcamii?

joi

Daca...mi-as dori

Daca as fi o frunza, mi-as dori ca vantul destinului sa ma strecoare in camera ta.
Daca as fi un cantec de dragoste, mi-as dori sa-ti soptesc la ureche.
Daca as fi un parfum al pasiunii, mi-as dori sa-ti cuceresc parul.
Daca as fi o lacrima, mi-as dori sa-ti mangai obrazul.
Daca as fi un zambet, mi-as dori sa ma nasc la infinit pe buzele tale.
Daca as fi un fior, mi-as dori sa-ti cuprind inima in fiecare clipa si sa ma confund cu iubirea ta.
Dar sunt doar un om si toate dorintele mele devin iluzii.

vineri

In mijlocul ...

In mijlocul Romaniei pitoresti era odata un oras "altfel".
In mijlocul orasului secolului al XXI - lea, atat de poluat si de rece, era o oaza de speranta: un parc.
In mijlocul parcului era ceva deosebit: o bancuta plina de amintiri, martora poate a mii de povesti.
In (pe) mijocul bancii era un tanar cu capul in nori.
In mijlocul tanarului, in sufletul lui mai exact, era ceva nou, ceva ce nu mai simtise pana atunci.
In mijlocul inimii lui inflorise iubirea, acea floare rara, plina de pasiune si altruism, udata de dorinta si dezmierdata de soarele din privirile indragostitilor.

miercuri

Nostalgia unui vis de vara

(Visul unei nopti de vara)

De ce vara? Nu stiu. De ce nostalgie? Pentru ca de fiecare data cand ma gandesc "ma inec in melancolie". De ce vis? Pentru ca asa mi s-a parut si inca mi se mai pare: ireal. Cum este visul? Obligatoriu trebuie sa fie noapte, luna sa vegheze, stelele sa straluceasca, vantul sa adie usor. Verde in jur, un lac, broscute sau pasari pe fundalul sonor. O banca (sau nu) si, in mod imperios necesar, o ea. Cum trebuie sa fie ea? Nu conteaza. Daca face parte din visul meu stiu sigur ca e cine trebuie. Decorul e aranjat, actorii sunt pe scena, urmeaza piesa... Aici e insa o mare problema: scenariul nu a fost finalizat; actorii vor trebui sa improvizeze. Nimic mai usor: mai intai se privesc in ochi, apoi totul decurge de la sine. Atmosfera feerica place, vraja visului ii prinde, aripile dragostei ii inalta, inimile devin una singura, dar e de ajuns pentru amandoi.
Desi nu s-a scos niciun sunet, s-au spus totusi atat de multe. Infinitul dragostei danseaza cu pasiunea clipei. Reiese un spectacol mirific, captivant, greu de descris in cuvinte. Linistea si intunericul sporesc senzatia de vraja... vraja intrerupta brusc de un fulger. Urmeaza tunetul: inspaimantator. Ceva s-a stricat in atmosfera feerica de pana atunci: decorul nu mai e acelasi, racoarea noptii isi vrea tributul, cerul se intuneca si devine apasator. Protagonistii? Parca sunt doi straini. Chiar nu putea fi un "happy end"?

sâmbătă

Puterea dragostei (reverse angle)

Era intrigata: la tv, in ziare, pe strada, la serviciu, prietenii si chiar iubitul, toti vorbeau de acelasi lucru: marele meci de fotbal dintre marile echipe rivale. Orgoliu, pasiune, mandrie; toti aveau ceva de spus sau de aratat. Ea nu. Nu-i placea fotbalul. Il ura chiar. I se parea un sport inutil, plin de violenta si incultura, prea mediatizat pentru palidul lui aport in societate. Si totusi...

Simtea un soi de neliniste nefireasca. Inca nu-i venea sa creada ce face, dar, privindu-si iubitul, care parea foarte fericit, se linisti si stranse mai tare mana lui. Cu o seara inainte avusese loc ceva neasteptat, incredibil pentru ea si, cu siguranta, greu de uitat. Iubitul ei era putin trist, deoarece unul din jucatorii preferati se accidentase si nu putea evolua in marele meci de a doua zi. Asadar, era vorba, din nou, de acelasi meci. Rabdarea ei atinsese cotele maxime. Izbucni:
- Ce conteaza ca nu va juca? Oricum sunt multi. Unul mai putin, nici nu se observa.
Surprins, iubitul riposta:
- Iubita, dar tu nu intelegi. Echipa nu va mai fi la fel fara el. Ne va fi mult mai greu sa invingem.
- Sa invinga oricare, doar sa se termine odata.
- Iubita, nu fii rea. Dar... n-ai cum sa intelegi din moment ce nu ai fost niciodat pe un stadion.
- Ba inteleg foarte bine.
- Ba nu.
- Bine, voi merge maine cu tine si voi intelege.
Au ramas amandoi uimiti. Dar cu aceste cuvinte se incheiase discutia intr-un consens greu de imaginat la inceputul ei.
Iat-o deci pe tanara care ura razboiul fotbalului, mergand acum la o astfel de lupta. Ce-i drept, impreuna cu iubitul ei, a carui mana o strangea din ce in ce mai tare. Nu-si putea explica ce anume o impinsese sa ia o astfel de decizie, dar acum era hotarata sa mearga pana la capat.

In apropierea stadionului zarva mare: masini, oameni, aglomeratie, harmalaie. In stadion insa, alta lume: fiecare persoana avea propriul ei loc, pe care si-l ocupa tacit, in acompaniamentul muzicii de la statia de amplificare. Muzica pe stadion? Acest lucru o surprinse mult. Apoi, in aplauzele spectatorilor, isi facura aparitia protagonistii. Aplauzele ii placura, la fel si echipamentele imaculate ale jucatorilor. Pe acestia incerca sa-i observe mai bine: romani, straini, albi, negri, inalti, scunzi. Insa toti uniti in acelasi scop, solidari, formand parca o mare familie. Jocul propriu-zis incepu, iar atmosfera era total schimbata. Locul muzicii din difuzoare fu luat de galsurile a mii de suporteri. Toti cantau. Din nou era surprinsa. Privi in jur: tineri, batrani, copii, femei. Multe femei. Asadar nu era singura. Dar ce cautau atatea femei la un meci de fotbal? Probabil venisera la un spectacol, fie el si sportiv. Incerca sa prinda din tainele acestui sport si, nu mica ii fu mirarea cand, vazandu-si iubitul exaltand la golul echipei favorite, se bucura si ea. Si bucuria era sincera. Intelese acest lucru cand, dupa finalul meciului, jucatorii rivali se imbratisau si chiar faceau schimb de tricouri pentru a le pastra drept suveniruri.

Nu intelegea insa de ce vedea acum cu placere lucruri pe care, pana ieri le detesta. Ce anume ii schimbase radical parerea despre fotbal? Sa se fi inselat ea atat de mult sau era ceva care o vrajise si vedea acum lucrurile prin prisma vrajii? In momentul acela, iubitul ei ii sopti la ureche: "Ti-a placut, iubita?" Il privi curioasa. Era fericit: echipa lui favorita castigase. Lucrul pe care nu-l stia ea, dar il simtea, era ca el era mai fericit pentru faptul ca iubita ii fusese alaturi. Atunci intelese tot: fotbalul era frumos pentru ca il vedea acum prin ochii iubitului. Omul acesta reusise sa dea alt sens lucrurilor neplacute, sa dea alt sens vietii ei. Un sens evident mai bun. Pentru el acceptase sa faca ceva compromisuri, datorita lui gasise placere acolo unde initial nu era. Pentru ca il iubea. Puterea dragostei lor ii schimbase conceptiile, ii schimbase viata. Si se simtea extraordinar. Dar el? Ochii lui radiau. Si asta era tot ce conta.

vineri

Puterea dragostei

Detesta sa se imbrace "la patru ace". Pantofii i se pareau caraghiosi, pantalonii ii erau incomozi, camasa nu se plia deloc pe trupul lui mai degraba slab decat musculos, sacoul il facea sa se simta prizonier. Nu-i placea muzica lenta. Muzica clasica sau de opereta ii erau chiar antipatice. Si totusi...

Sala era vrajita. Notele de pe portativ prindeau viata la contopirea degetelor delicate cu clapele pianului. Publicul se delecta cu sunetele magice produse de silueta mica si gratioasa din fata pianului. Cu rochita ei de un rosu aprins amintea de acea splendida "Lady in red" al lui Chris de Burgh. Era minunata. Sosi si momentul culminant al finalului: pasiunea crestea pe ritmul progresiv al muzicii, publicul sorbea sunetele vrajite picatura cu picatura,... Si gata. Cereri de bis, ovatii, aplauze. Fata se inclina, si, cand ridica privirea, ochii ei, foarte limpezi pana atunci, se umezira brusc. De ce? In fata ei aparuse un tanar foarte elegant, care ii oferi un superb trandafir rosu si ii spuse vizibil emotionat: "Esti divina!" Urma un sarut, pe cat de pasional, pe atat de dulce, iar oamenii din sala crezura ca face parte din program. Nu era insa deloc asa. Aparitia iubitului era o surpriza pentru mica artista, cu atat mai mult cu cat el venise imbracat "la patru ace", asa cum nu agrea sa se imbrace. Si se simtea atat de confortabil in hainele atat de antipatice candva. Si muzica ei i se paru incredibil de frumoasa. Tot ceea ce nu-i placea altadata iubea acum la nebunie. Traia acum pe aripile iubirii, intr-un taram pe care il renegase, dar care era singurul loc unde putea sa zboare. Dar de unde aripile astea vrajite? Cu siguranta cresteau din puterea dragostei.

sâmbătă

Despre a fugi

Am uneori o dorinta imensa de a fugi. De a ma elibera de obligatiile vietii cotidiene. M-as trezi devreme, cand noaptea inca priveste in urma ei, mi-as impacheta visele si as pleca. Cat mai departe, cat mai repede. Fara destinatie prestabilita, fara vreun scop notabil, fara regrete. N-as lua cu mine decat dorinta de a ma simti liber. Si visul de a zbura. Atat.

vineri

Cersetorul


Zdrentaros, insa deloc murdar. Cu parul dezordonat, dar nu urat mirositor. Nebarbierit, trist, insa posesor al unor ochi albastri minunati. Asa l-am gasit pe cel de la care am invatat ce inseamna umilinta. Omul acesta ma intriga. Avea in el ceva, nu stiu ce, dar acel ceva il facea placut, nu era deloc agasant sau dezagreabil, cum sunt majoritarea cersetorilor. Primul meu impuls a fost sa-i las un ban, lucru ce mi se parea oarecum firesc, dar, nu mica mi-a fost mirarea cand, pe un ton extrem de politicos mi-a respins gestul, multumindu-mi totodata. Desi nu intelegeam, il priveam plin de admiratie pe omul trist cu ochi albastri. Vazandu-ma nedumerit si inlemnit in fata lui, omul mi-a spus, pentru lamurire:
- Nu de bani am eu nevoie. Nu banii ne fac fericiti.
Ma cucerise. Nu-l mai puteam privi ca pe un cersetor, imi era prieten, poate chiar frate.
- Asa este. Dar de ce anume crezi ca avem nevoie pentru a fi fericiti? l-am intrebat.
M-a privit in ochi, ca si cum m-ar fi cantarit daca sunt vrednic de raspunsul lui, apoi mi-a spus calm:
- De credinta, de speranta, dar mai ales de dragoste.
Am incuviintat din nou. Vazand ca se face inteles, a continuat:
- Stii, dragostea a fost pentru mine scopul suprem. Am iubit si am oferit tot ce aveam. Mi-am dorit sa fiu, la randul meu, iubit, macar apreciat. Am fost mereu amagit. Niciodata nu am avut parte de dragoste. Acum o cersesc. O vad deseori in ochii celor care vor sa ajute un biet cersetor. Asta e alinarea, dar si tragedia vietii mele.

miercuri

Floarea iubirii

In adancurile sufletului meu a aparut, intr-un moment greu de stabilit, poate intr-o alta viata, o samanta de floare. Samanta aceea, intens udata de lacrimile mele, a inflorit numai la aparitia soarelui din zambetul tau. Floarea aceasta, floarea iubirii, este cel mai minunat lucru care mi s-a intamplat vreodata, este alinarea si bucuria mea. Acum, cand da reale semne de vestejire, sufletul meu e trist. Ar da orice s-o readuca la viata, dar, din pacate, nu poate face nimic. Doar sa spere...

vineri

Despre a darui



Primavara a venit, dar in sufletul meu e toamna tarzie. Imi amintesc totusi, ca o palida consolare, de acel sentiment maret care te incearca ori de cate ori daruiesti.

Poti darui o vorba blajina, un sfat util, o privire duioasa, un zambet; secretul este sa daruiesti din suflet. E minunat sa oferi: o alinare celor nevoiasi, un cadou unei persoane dragi, o floare mamei, sorei sau iubitei.

Niciodata nu voi uita acei ochi mari, negri, scaldati in aura de lacrimi calde, ochi insufletiti, care imi multumeau de fiecare data cand stapana lor era placut surprinsa de o floare sau un dar.

" Daruind vei dobandi." (Nicolae Steinhardt)

joi

La fereastra ta

Stiu ca gresesc, dar patosul este mai puternic decat regretul. Ascuns de strungareata a doua cladiri si de intunericul noptii, privesc in gol spre fereastra ta. O lumina palida strabate draperia pe care o cunosc atat de bine. La fel de palida este si lumina din sufletul meu. Dar exista. Si asta ma mentine pe linia de plutire. Vantul adie usor, ca un prevestitor autentic. Luna e prezenta, ca de atatea ori, si ma priveste curioasa. Parca asteapta o reactie din partea mea. Dar eu privesc absent spre acea lumina, pe care numai eu poate, o simt calda. Parca sunt in tunelul sperantei si, tot ceea ce vad in fata ochilor este luminita dulce de la capatul lui. Iata-ma asadar, la cativa metri de ea, fara sa stie ca sunt aici, fara sa stiu de ce sunt aici. Noaptea si-a intrat pe deplin in drepturi, linistea e tot mai pronuntata. Corpul mi-e imobilizat, privirea e desarta, inima abia mai bate... Draperia cazu... O silueta gratioasa aparu in luminita de la capatul tunelului sperantei.

Inima gonea acum la trap, privirea sorbea lacoma gingasia si splendoarea minunatei siluete. Corpul imi era strabatut de mii de fiori, cand reci, cand calzi; eram bucuros si trist in acelasi timp, aveam o stare de neom. Marea gandurilor mele, mai agitata ca niciodata, era pe punctul de a ma inghiti. Draperia cazuta mai devreme, aparu din nou, asemenea cortinei de la teatru. Asadar, piesa se terminase. Comedie sau tragedie? Daca ma bucurase vederea ei, de ce lacrimi amare imi curgeau pe obraz? Poate pentru a-mi usura inima si a face loc sperantei.

miercuri

ATUNCI vs ACUM


ATUNCI, penita zglobie zgaria sacadat coala de hartie, daruindu-i o istorioara vesela, in concordanta poate cu starea de spirit. ACUM, tastele greoaie, precum o claviatura hidoasa de pian, astern cu tristete pe monitor un cantec de lebada.

ATUNCI, timpul era prietenul meu nevazut: stiam ca trece, dar nu-i simteam prezenta. ACUM, imi e aprig dusman: zilnic ma tortureaza cu prezenta lui, afisand un cinism debordant.

ATUNCI, soarele imi incalzea fiecare particula a inimii, trupul meu vibra la orice fanta de lumina cu o gurmanda pofta de viata. ACUM, sunt cufundat in bezna nemarginita si friguroasa a necunoscutului, de pe trupul meu se scurg necontenit stropi mari din ploaia suferintei.

luni

Despre resemnare

Inca o zi, inca un gand, inca o lacrima. Si inca o noapte peste sufletul meu. Deja s-au adunat atatea... Nici nu-mi mai amintesc zilele insorite, parca e un secol de atunci. Din freamatul surd si nepasator al orasului si din parfumul de neuitat al unei vechi melodii se naste un sentiment straniu: resemnarea. Dar imi e oare folositoare? Ea nu face altceva decat decat sa ma ajute sa accept umil infrangerea amara a destinului. La nivel rational resemnarea poate ajuta, dar e oare suficient? Si sufletul meu?

duminică

Punctul critic

Sunt pregatit. Viata mea s-a schimbat. Cursul ei a luat o turnura greu de inteles chiar si pentru mine. Nu mai sunt acelasi om de anul trecut, nici acelasi de luna trecuta. Nu sunt omul care eram acum o saptamana. Nici macar cel de ieri. De fapt, nici nu mai stiu cine sunt. As vrea sa spun ca sunt eu, acelasi om, dar, prea multa incertitudine planeaza asupra mea, prea multe evenimente mi-au marcat existenta si m-au facut sa meditez. Ma simt ca un copil care invata sa mearga: dornic de a reusi, dar dezamagit de fiecare nereusita. De ce oare ma simt asa? Vad flori acolo unde candva erau doar buruieni, vad lumina acolo unde era doar intuneric, vad adevar si bunavointa in orice actiune gresita a oamenilor. Si nu inteleg de ce. Aceste lucruri minunate ar trebui sa le confrunt cu adevarul crud. Cum ma voi simti dupa aceasta confruntare? Voi intelege cine sunt? Voi fi fericit? Trag aer in piept si sper. Cred ca acum e momentul. Doamne-ajuta!

sâmbătă

Mi-e frig, Mi-e foame, Mi-e sete, Mi-e somn, Mi-e DOR

Mi-e frig, dar din camera ta vine o lumina calda, care ma incalzeste. Mi-e foame, dar gustul placut al imaginii tale ma satura deseori. Mi-e sete de tine si parfumul tau ma linisteste. Mi-e somn si visul meu esti tu. Mi-e dor de sufletul tau minunat pe care nu am stiut sa-l pretuiesc, iar unica mea alinare este dulcea ta amintire, ce salasluieste in fiecare particica din mine.
"Totusi este trist in lume."

vineri

Despre nevoi

Aflandu-te intr-un anumit punct critic din traiectoria universala a trairilor omenesti, observi, pasiv sau nu, cum intregul tau habitat depinde de satisfacerea mai multor nevoi. Se pot insira multe aici: nevoia de hrana, de apa, de somn, de confort, de liniste. Sunt poate nevoi fundamentale, dar, de ce anume ai nevoie cu adevarat? Ce nevoi trebuie satisfacute pentru a-ti trai viata asa cum doresti?

Atunci cand un copil se naste, parintii isi imagineaza deseori cum va arata viata urmasului lor. Dar copilul? Pe masura ce creste, dobandeste diverse aptitudini, pasiuni, valori. In mintea lui se stabileste un ideal, un tel de a ajunge undeva, din punct de vedere moral, intelectual, spiritual sau social. Aceasta nevoie de a avea un scop in viata ne defineste pe fiecare din noi. Traind in societate, prin prisma a tot ceea ce faci, crezi sau simti, ai nevoie de intelegere. Cineva trebuie sa te inteleaga si sa te sprijine. In drumul spre atingerea idealului, de multe ori simtim nevoia de a ne raporta viata la ceva superior ei: la un cod de pricipii si valori sau la Fiinta Suprema. Peste toate pluteste nevoia de dragoste. Nevoia de a iubi si de a te simti iubit. Iubirea, in toate formele ei, este ceva sublim, binecuvantat si vindecator. Fara ea nu ne-am putea numi oameni.

Iubesc, deci exist.

marți

Acolo...

Acolo unde marea se imbina cu cerul, acolo unde ziua ii fura noptii un sarut, pentru a i-l oferi inapoi la urmatoarea intalnire, acolo unde umilul pamant cucerise de la stapana apa doar o mica insula, acolo locuia un om. Un om tanar, obisnuit, care insa nu-si gasea locul in paradisul placerilor omenesti. Retras aici, departe de orice umbra a trecutului sau iluzie a viitorului, dorea doar sa patrunda in taina existentei sale. Ziua si-o petrecea intr-o meditatie contemplativa la adresa Creatorului lumii, iar noaptea, sub privirea ingaduitoare a lunii, admira toate minunile naturale, pe care avea ingaduinta sa le vada. Intre cele doua perioade, comuniunea cu Dumnezeu se intensifica. Simtea atunci cum porti zavorate se deschid larg in calea lui, cum toate cele lumesti interactioneaza intre ele si au rostul lor existential. Un singur rost nu reusise sa-l inteleaga: al lui.
Timpul trecea. Nimic nu-i putea tulbura viata lui simpla si linistita.

Intr-o noapte, asteptand calm somnul la marginea apei, avu o senzatie placuta de multumire sufleteasca. Avea ochii deschisi, dar parca visa. Apa, cerul, nisipul de sub el, il bucurau nespus. Tot ce cuprindea cu privirea ii umplea inima de bucurie: pasarile libere ale vazduhului, pestii felurit colorati ai marii, algele si plantele marine, florile inmiresmate si verdeata zglobie de pe uscat, linistea miraculoasa a noptii, creanga copacului sub care se adapostise, chiar si fata de pe stanca de alaturi.....Fata de pe stanca? Se trezi brusc din reverie. Se freca la ochi si privi din nou, nelinistit. Nu visa. Alaturi, aparuse din neant o fata. Insa nu-l observase. Asculta, ca si el, linistea noptii, se lasa dezmierdata de lumina dulce a lunii si de adierea lina a vantului. Silueta ei parca dansa cu valurile marii, onduindu-se melodios din cap pana in...Gandul il duse spre "picioare", insa fata nu avea asa ceva. Fata era, de fapt, ... o sirena.

Tulburat, dar curios si atras de splendoarea ei, facu o miscare spre ea. Sirena il observa si, speriata, vru sa sara in apa. Privirea tanarului o tintui. Ochii lor se intersectara, trupurile se apropiara, inimile se placura, iar fiintele lor impartira pana in zori frumusetea mirifica si tainica a noptii de vara la marginea marii. Toata ziua dormi, sperand ca timpul sa curga spre reintalnirea cu minunata sirena. Noptile urmatoare ii gasira pe cei doi razand impreuna, tacand impreuna, visand impreuna. Tot ce se putea face noaptea, faceau impreuna. Traiau un basm.

Intr-o zi, pe cand se plimba pe plaja, zambind la vederea urmelor pasilor lui, isi aminti de ce venise pe insula. Trecuse ceva timp de cand in mintea lui nu mai staruia dorinta cunoasterii tainei sale. Se gandi la iubirea lui. Fiori calzi ii starabatura trupul. Acum, in sfarsit intelese: rostul lui era sa iubeasca. Scopul existentei sale era sa impartaseasca miracolul iubirii, sa ofere iubire, sa se hraneasca cu iubire, sa respire iubire. Il cuprinse un minunat si covarsitor sentiment de implinire sufleteasca. Abia astepta venirea noptii pentru a-i transmite starea euforica iubitei sale, cea datorita careia, intelese, in cele din urma, taina existentei sale. Noaptea veni; el astepta. Luna il privea plictisita si nepasatoare; el astepta. Stelele straluceau, uneori intens, mai apoi palid, ca intr-un joc fermecator de lumini; el astepta. Valurile marii i se spargeau progresiv la picioare pe ritm de vals; el astepta. Gandurile ii napadeau mintea, la fel cum lumina diminetii napadea intunericul noptii; el astepta. Soarele, parca stramb si hidos, arunca niste raze insuportabile; el inca astepta. La un moment dat, nemaisuportand zbuciumul interior, sari in apa. Nu realiza motivul pentru care sarise, dar, dupa ce iesi, inviorat si mult mai lucid, se linisti. Astepta din nou, cu speranta, noaptea. Acelasi scenariu lung si dramatic. Se simtea pierdut. Ganduri sumbre ii mistuiau sufletul. Nu stia si durea. Era revoltat: in momentul in care a atins culmea iubirii pure, a trebuit sa cada in abisul ignorantei si tristetii absolute.

Marea era calma, nu-si amintea nimic din cele trecatoare, traite odinioara la tarmurile ei. Doar un ecou suspinat pastra amintirea unei povesti, al carei epilog era reprezentat de imensa dragoste a unui tanar, care a asteptat nopti la rand, sa mai zareasca macar o data, privirea purificatoare ce l-a cucerit demult. Si poate inca mai asteapta.

luni

Intalnire misterioasa


...Alb. In stanga, in dreapta, in sus. Chiar si solul pe care calc e alb. Ma intreb daca am mai fost vreodata pe aici. Visez? Cred ca da. Desi...merg. Nu cred ca e vis. Imi privesc mainile, corpul. Si eu sunt alb. Parca sunt de zapada. Inca merg. Totul e pustiu si...alb. Ma napadesc ganduri care contrasteaza cu nuanta din jurul meu. Nelinistit, grabesc pasul.
Deodata nu mai sunt singur. In fata mea e o fata. Imi pare zana din basme, poate doar mi se pare. Ma apropii stanjenit. Pare ca nu m-a observat. Ce sa fac? Ce sa-i spun? Tacere...


- De ce ai venit acum? si se intoarse spre mine.
Glasul se sparse undeva in spatele meu. Am privit-o atent. Lacrimi mari curgeau pe obrajii ei imaculati, si de acolo se scurgeau pe mantia ei de un rosu sangeriu. Desi imaginea ei ma linistea, imi pierdusem luciditatea. Nu intelegeam misterul intrebarii ei. Cu o voce tremuranda, am reusit sa rostesc:
- Cum adica "acum"? Ma cunosti?
- Da. a venit raspunsul ei de gheata.
Eram complet debusolat. Ma cunostea. Si eu, la randul meu, parca o mai vazusem undeva. Dar unde? Nelinistit, insetat de adevar, indignat si totodata atras de splendoarea ochilor ei mari si inlacrimati, am intrebat-o nerabdator:
- Cine esti? Si de ce plangi?
Ochii fetei ma fixasera. Din ei nu mai curgeau lacrimi, ci picaturi de sange. Suferinta ei era atat de vizibila, oceanul lacrimilor ei era atat de mare, incat ar fi inundat un intreg desert. Cu un glas extrem de dulce, mult diferit de glasul ei initial, mi-a spus:
- Nu-ti pot raspunde decat la una din cele doua intrebari. Trebuie sa-mi spui tu la care. Tine cont insa, ca daca iti voi spune cine sunt, vei vrea sa stii de ce plang, iar daca iti voi spune de ce plang vei dori negresit sa stii cine sunt.
Mii de ganduri si scenarii imi zburau prin minte. As fi vrut sa aflu tot, dar ea nu-mi putea spune decat o parte. Si, surprinzator, simteam ca pot avea incredere in ea. Am incercat sa-mi recapat luciditatea si sa cantaresc ce raspuns doream mai mult sa-l aflu. Greu. Voiam cu orice pret sa-i inteleg misterul si, cu un singur raspuns, nu m-as fi multumit. Am intrebat-o:
- As putea face ceva pentru a-mi da ambele raspunsuri?
M-a fixat indelung. Apoi, dupa un timp, mi-a zambit. Primul ei zambet. Dar ce zambet! Trist, dar minunat, sfasietor de frumos.
- Ai fi instare sa renunti la tot pentru mine?
Un noian de nori s-au abatut asupra mea. Greu raspuns. M-am uitat in spate: nimic. M-am uitat in stanga, in dreapta: nimic. Practic, nu aveam la ce sa renunt. M-am uitat in fata si norii s-au risipit.
- Da! am spus cu convingere.
M-a privit neincrezatoare, apoi, vazand hotararea mea, imi spuse:
- Atunci iti voi raspunde.
Urma un moment de tacere. Apoi veni continuarea:
- Plang pentru ca ma vei face sa sufar.
Cuvintele ei cazura ca pietrele asupra mea.
- Eu? Dar cine esti?
- Sunt inima ta.
.....................................................
Cata dreptate avea.

vineri

Despre miracole

Soarele rade de dupa un bloc inalt. Se simte o liniste apasatoare, desi, putin mai departe, viata tumultoasa a orasului isi face simtita prezenta.

Un spital, un parc vis-a-vis, un market alaturi, o florarie intr-un colt, locuinte, masini, oameni. Nimic special, nu-i asa? Doar un colt banal de oras. Asa cum sunt multe altele. Sa privim putin prin lupa.

O batranica traverseaza strada. De la geamurile spitalului cateva capete se lasa dezmierdate de zambetul bland al soarelui. O tanara iese grabita din magazin, incarcata de cumparaturi. Soferul unui taxi, care asteapta in fata spitalului, rasfoieste ziarul, in asteptarea clientului. In parc, doi copii zgomotosi se joaca. Alaturi, pe o banca, un tanar tata isi priveste cu dragoste bebelusul. Nimic deosebit, nu? Si totusi...

Batrana care traversa strada iesise pentru prima data din casa, dupa mai bine de doua luni, timp in care, greu bolnava, se resemnase cu gandul ca va muri si chiar Il ruga pe Bunul Dumnezeu sa o cheme la El. Dar se pare ca Dumnezeu avea alte planuri pentru batrana, deoarece s-a vindecat ca prin miracol, iar acum traversa agale, privind la toate lucrurile minunate din jurul sau.
Bolnavii de la geamurile spitalului au trecut cu siguranta prin multe incercari. Multa suferinta si teama au indurat sufletele lor. Au crezut poate, ca nu vor mai vedea lumina soarelui. Iata insa ca acum, ca prin miracol, soarele le zambea din nou.
Tanara femeie ce iesea din magazin se grabea sa ajunga acasa pentru a-i pregati o surpriza iubitului ei, care, in urma cu o luna, plecase din viata ei. Totusi, inarmata cu rabdare si multa iubire, nu si-a pierdut speranta si, de cateva zile, iubitul ei se intosese spasit, ca prin miracol, promitandu-i ca nu o va mai parasi niciodata si ca o va iubi toata viata.
Soferul de taxi putea zambi din nou, dupa ce fusese concediat si, luni de zile si-a cautat cu disperare un nou loc de munca. Din cauza varstei sale inaintate sau a nepasarii celorlalti era in pericol de a nu-si mai putea hrani cei 4 copii. Totusi, ca prin miracol, un om cu suflet mare i-a intins o mana de ajutor. Patronul firmei de taximetrie l-a angajat si l-a salvat din situatia grea in care se afla el si familia lui.
Cei doi copii din parc, frate si sora, erau in sfarsit bucurosi. Parintii lor ii anuntasera, cu cateva ore inainte, ca nu vor mai divorta si ca vor face tot posibilul sa formeze o familie fericita.
Tanarul tata de pe banca din parc radia de fericire. Avea in brate primul lui nascut, cea mai mare realizare a vietii lui. Nici prin gand nu ne-ar trece ca bebelusul a fost aproape de a nu se mai naste, deoarece starea sanatatii mamei lui s-a agravat chiar inaintea nasterii. Efortul consistent al medicilor a facut insa ca micutul sa apara pe lume si sa-i bucure nespus pe parintii lui.

E altceva? Nu. Sunt intamplari care ne marcheaza viata intr-un anumit fel si mai sunt miracole la orice pas. Chiar sunt. Dar noi suntem de multe ori orbi si nu le vedem. Insasi faptul ca respiram este un miracol. Viata noastra este un miracol. Miracolul divin al existentei umane. Miracol este poate fiecare clipa a vietii noastre. Haideti sa ne bucuram de ele.

duminică

Spovedanie



- Parinte, am pacatuit.
- Spune, fiule.
- M-am nascut, mi-am trait viata si am iubit.
- Grele pacate, fiule. Dar, pentru ca ai auzit Cuvantul lui Dumnezeu si ai venit sa-ti marturisesti greselile, pentru ca iti pare rau pentru ele, sa stii ca iti vor fi iertate. Sa nu uiti insa ceea ce este cu adevarat important: in fiecare zi a vietii tale sa ceri iertare Cuiva pentru viata ta, in fiecare zi sa multumesti Cuiva pentru viata ta, in fiecare zi sa ai in gand si in suflet pe Dumnezeu si invataturile Lui. AMIN !

povestea fara titlu

Luna ii zambea strengareste de dupa perdeaua de nori. Era complice. Simti deodata o emotie puternica. "Daca nu voi fi in stare?" "Daca nu-i va place?" "Daca...?" "Niciun daca". Stranse chitara in brate si isi facu curaj. Nu se putea opri acum. Nu se putea intoarce din drum dupa cat muncise pentru seara aceasta. Din nou, daca ii dadea tarcoale. Dar acum era: "Daca va fi incantata?" Acest ultim gand si o ultima privire aruncata spre cer il facu sa grabeasca pasul. Era aproape.

La fereastra ei era lumina. Lumina era si in sufletul lui. Calauzit de acea lumina, avand in minte doi ochi profunzi si in suflet un suras vindecator, incepu sa cante. Versurile treceau, luminile se aprindeau, curiosii ieseau. O clipa sau o vesnicie? Nu-si putu da seama cum a fost. Stia doar ca pusese multa pasiune. Scopul fusese atins. Fiinta din spatele ferestrei l-a privit cu ochii ei profunzi, l-a ascultat si i-a oferit un suras vindecator.

Privirile si intrebarile indiscrete ale curiosilor il facura sa plece grabit. Dupa un timp se opri. Tremura. Isi privi chitara. Isi aminti privirea fetei, mai graitoare decat milioane de cuvinte. Era fericit. Se ostenise mult pentru surpriza asta, dar primise o binemeritata rasplata: un zambet. Doar pentru el. Tocmai cantase o serenada.

Serenada (acesta este de fapt titlul)

vineri

VIS vs REALITATE

Viata se traieste ideal la granita dintre vis si realitate.
Greu de spus, de multe ori, in ce parte ne aflam, daca suntem ancorati in realitate sau cu capul in nori, pentru ca, in functie de starea de spirit si de gradul de traire a sentimentelor, aceste doua taramuri se pot confunda.
Personal, satul de lumea fada in care imi duc si eu (in)existenta, prefer sa evadez in imaginar, acolo unde visele prind viata, unde nu exista egoism, mandrie, rautate.
Sigur ca, a petrece prea mult timp visand cu ochii deschisi, poate fi daunator, dar, ce poate fi mai placut decat sa ai propriul tau univers, cladit dupa imaginea sufletului tau? Poti vedea cum oamenii se ajuta, se iubesc, se iarta unii pe altii, convietuiesc in pace si armonie, asa cum au fost invatati de Tatal lor. Fiecare colt din paradisul imaginar iti poate mangaia sufletul. Te poti vedea in orice parte a lumii, fie ea plaja, munte, padure sau altceva, alaturi de ce ai tu mai drag pe acest pamant si facand lucrurile care iti plac cel mai mult. Este magic.
Parca acolo este Raiul, iar eu nu vreau sa plec de acolo. Din pacate, cad de fiecare data in infernul real.

duminică

Despre suferinta

Bezna...Ploaie...Frig...Ganduri...Melancolie...Lacrimi...Dor...
Regrete...Durere...Iluzii...Suspin...SUFERINTA.



Oare se petrec in aceasta ordine? Sau nici nu conteaza ordinea? Cert este ca se ajunge la aceeasi concluzie: suferinta.
S-au scris multe despre suferinta, in special despre latura grea, despre momentele de deznadejde sau ratacire. Suferinta este insa mult mai complexa de atat. Ea este si izbavitoare. Prin suferinta se poate ajunge mai usor la mantuire. Sufletul care sufera se innobileaza. De multe ori, Dumnezeu trimite o raza de lumina sufletului suferind si fata omului se lumineaza.
Esentialul consta in pastrarea credintei si a sperantei.
Este deci suferinta benefica?

sâmbătă

Omul e un diamant


O afirmatie stranie la prima vedere. Cred insa ca omul poate fi asemuit cu diamantul, poate piatra pretioasa cu cel mai mare impact vizual.
In primul rand, omul si pamantul (cu toate resursele sale terestre si subterane, deci, implicit si mineralul din care se extrage diamantul) au acelasi Creator.
Apoi, pentru a iesi la lumina, pentru a se naste propriu-zis, diamantul are nevoie de cineva sa-l extraga din adancurile pamantului si a fi prelucrat pentru prima data, primind totodata primele slefuiri si intrand astfel in sfera diamantelor brute. Oare omul nu are nevoie de cineva pentru a fi scos din adancurile necunoscutului si de a fi adus la viata? Parintii lui fac acest lucru, tot ei sunt cei slefuiesc timpuriu aptitudinile puiului de om, ii indruma primii pasi si ii fac inaugurarea in acest itinerariu minunat, denumit de oameni Viata.
Diamantul brut nu este insa valoros, nu se numeste cu adevarat diamant, daca nu este evaluat si desavarsit de un bijutier sau de un specialist in diamante. Oare omul se numeste om pana nu cunoaste iubirea? Iubirea de Dumnezeu, iubirea perechii sufletului, iubirea aproapelui. Toate ii confera omului acea stralucire minunata, care, la fel ca stralucirea diamantului, reprezinta practic scopul pentru care, atat omul, cat si diamantul, au luat nastere. Asemeni bijutierului, care desavarseste minunatia diamantului, persoana iubita ne aduce fiecaruia din noi, sub privirea ocrotitoare si iubitoare a lui Dumnezeu, acea stralucire, acea implinire sufleteasca sublima, insasi rostul existentei umane.

Este omul un diamant?

luni

Iubire imposibila

Nu intelegea ce se intampla cu el. Parca nu mai era el. Si poate chiar nu mai era. Visa cu ochii deschisi, simtea cum deodata, viata lui capata sublimul rost al existentei efemere...Plutea...Iubea...
Da !!! O iubea. Si o iubea nespus. Asa cum marea iubeste valurile, asa cum codrul iubeste copacii, asa cum noaptea iubeste gingasia lunii. Minunat si covarsitor sentiment. Si tocmai el...El, cel care nu credea ca poate simti cum focul curge in sufletul lui, vedea acum aievea cum soarele rasare pentru el, cum raul curge pentru el, cum iarba creste pentru el, cum pasarile canta pentru el. Renuntase definitiv la ideea de a cuceri, pe rand, toate florile din lume, de a le fura cate un sarut si a pleca mai departe, implinindu-si astfel destinul lui de fluture.
Dar el nu era asa. Acum stia. De fapt, toata viata s-a simtit diferit de semenii sai. Nu a fost inzestrat cu frumusetea nativa a celorlalti fluturi, nu s-a simtit niciodata atragator cu culorile lui palide. A crezut insa tot timpul ca mintea, dar mai ales sufletul il vor calauzi pe drumul spre fericire. Iar in drumul lui a aparut ea.
Nici prin gand nu-i trecea ca, intr-o zi, pe cand survola inaltimile muntilor, va ameti subit. Si nu pentru ca ar fi avut rau de inaltime, ci datorita faptului ca in fata lui se afla o minunatie de floare, o zana a muntilor. Fluturele era fermecat, ar fi vrut sa stie totul despre ea, s-o afle in toata splendoarea ei. Foarea parea sa-l placa si ea pe micul indragostit si i-a istorisit povestea vietii ei. Fluturele era impresionat: ascultase o poveste trista uneori, dulce uneori, minunata in general.
A inceput sa realizeze de ce se simtea el strain in lumea lui. Pentru ca lipsea cineva care sa-l inteleaga. Si Floarea il intelegea, ba chiar il completa. Era magnifica. Sigur, nu era perfecta; nu avea frumusetea unei orhidee sau gratia unui trandafir, dar Floarea de Colt era unica: naturala, gingasa, rara.
Zilele treceau, poate erau clipe, poate erau veacuri...Iubirea lor era ceva greu de descris in cuvinte. Parea ceva ireal de frumos.
Dar, cum toate lucrurile bune se sfarsesc rapid, povestea lor s-a terminat brusc, fara generic de final, fara punct culminant, fara sens, lasandu-l pe bietul Fluture intr-o bezna sufleteasca si existentiala. Soarele nu mai rasarea pentru el, luna nu il mai mangaia ca in trecut, noptile ii erau mormant. Nu intelegea de ce, nu gresise cu nimic. Ii rasunau mereu in minte vorbele Florii: "Iarna renunt la tot, ma inchid in mine si astept primavara, sa renasc si sa traiesc o alta poveste." In zadar a incercat el sa-i explice cat de mult o iubeste sau ca o va astepta toata iarna si mai mult, daca va fi nevoie. Floarea, insa, nici nu voia sa auda; mai mult: i-a cerut sa nu o mai caute niciodata. Fluturele ar fi facut orice ca sa o stie fericita, de aceea si-a propus sa-i faca pe plac si de aceasta data. Ii era insa foarte greu si isi amintea mereu de conditia lui de fluture anonim si de iubirea nesecata pentru Floarea de Colt.
Desi faceau parte din lumi diferite, se potriveau de minune si se iubeau cu adevarat. Totusi, ceva i-a despartit. Sa fi fost o iubire imposibila?


miercuri

De ce?

De ce eu?
Pentru ca sunt probabil unicul nebun care poate simti cum zbuciumul soarelui se poate contopi cu vibratia lunii.

De ce acum?
Pentru ca din multitudinea de puncte seismice psibile, acum a erupt vulcanul trairilor mele in scurtul meu popas in atmosfera terestra.

De ce astfel?
Pentru ca poate nu ne-a fost dat sa plutim impreuna pe curcubeul viselor.

De ce nu altfel?
Pentru ca Domnul a vrut sa ne ofere o lectie de rabdare si iubire, imposibil de inteles pentru doi nebuni visatori.

De ce tu?
Pentru ca zambetul tau aducea primavara in sufletul meu, pentru ca in inima ta ar fi incaput tot universul, pentru ca fiecare clipa cu tine era binecuvantare.

De ce?
Pentru ca TE IUBESC !

Despre iubire

...aceeasi iubire, pe care altadata o adunasem din toate colturile sufletului, cu nadejde si bucurie si pe care ti-o oferisem neconditionat pe piedestalul fericirii...aceeasi iubire o adun acum din toate amintirile, din orice semn uman care ma duce cu gandul la tine, din tot ce este important sau nu pe lumea asta in care nu ma mai regasesc, si o jertfesc pe crucea durerii infinite, cu teama de necunoscut si singuratate...
Blog Widget by LinkWithin