Acum x ani (Remember)

Parfumul florilor de tei ma prinde din nou in vraja. Parcul e la fel. Aleile, lacul, nuferii, ratustele, copacii, bancuta noastra...

Nimic nu s-a schimbat. Numai noi. Tocmai am trecut pe langa locul unde exact acum x ani ma asteptai emotionata. In acea clipa, clipa revelatiei sublime, nu am mai avut niciun dubiu ca te iubesc.
Zaresc de departe bancuta noastra. Alerg spre ea cu bucuria maratonistului care observa linia de sosire izbavitoare. Ma asez cu sfiala si fericirea din trecut si mi te imaginez alaturi, aruncandu-mi priviri suave. Exact ca odinioara. Amintirile mele sunt atat de vii de parca s-ar fi petrecut ieri, de parca se petrec acum. Ce bine e ! Imi traiesc visul...
E doar un vis? Of! Va trebui sa ma trezesc si sa uit. Ce pedeapsa crunta. Si asta pentru ca te-am iubit?

Despre motivatie

sau mai bine spus despre lipsa ei

Sa pleci cu entuziasm la un drum, dar sa te poticnesti aproape de final. Vi se pare cunoscut?

Sa iti doresti mult ceva si sa lupti pentru a obtine acel ceva, dar sa renunti mai apoi subit din cine stie ce motiv pueril. Vi s-a intamplat, nu-i asa?

Sa iti indeplinesti zilnic cu constiinciozitate obligatiile profesionale, indiferent ca e vorba de scoala sau de serviciu, dar, la un moment dat sa se rupa ceva si sa simti ca locul unde te afli nu este al tau, ca ai nevoie de altceva, desi nu poti descrie ce anume. Tipic, familiar?

Sa realizezi ca viata ta se indreapta spre neant, ai vrea s-o inalti pe piedestalul ideal al virtutilor nascatoare de fericire, dar e ceva ce te trage inapoi, ceva ce te impiedica sa ajungi la destinatie. Se poate intampla fiecaruia din noi, intrebarea e alta: "Care este obstacolul de care ne impiedicam de fiecare data?" Raspunsul strapunge haotic noianul de ganduri: "Motivatia. Sau mai bine spus lipsa ei".

Minuscul

Am tot mai des sentimentul relevator de inferioritate in fata vietii, in fata creatiei. Nu stiu cat de normal este, dar am impresia uneori ca sunt atat de lipsit de importanta incat devin invizibil. Raportat la intreaga lume, sau macar la cei care, prin credinta si faptele lor, au realizat importanta existentei umane, ma simt minuscul. Da! Acesta este cuvantul. Minuscul prin ganduri, minuscul prin fapte, minuscul prin idealuri, minuscul prin soarta vietii, oricare ar fi ea. Se spune ca fiecare om are aportul lui in umanitate, ca Dumnezeu are cu fiecare din noi un plan aparte, cunoscut doar de El. Cred cu convingere acest lucru, dar, din pacate, am si momente ca acesta, in care ma simt ca o frunza in vant: singur in bataia vantului, efemer, inutil, minuscul.

"Din codru rupi o ramurea...

Ce-i pasa codrului de ea?
Ce-i pasa unei lumi intregi
De moartea mea?!"

Muza

Mi-am pierdut muza. Da. De un timp nu o mai gasesc. O fi doar ratacita sau am pierdut-o iremediabil? Cert este ca ii simt lipsa. Vremurile in care ma ajuta sa trec peste esecuri sau obstacole, daruindu-mi o activitate creatoare si revigoranta, au apus de mult. Apuse sunt si vremurile in care, chinuit si trezit din somn de fantasma vreunui vis urat, cautand haotic ceva pentru racorire, muza imi iesea in intampinare si imi asternea pe hartie ganduri ce ma linisteau si alinau sufletul meu atat de incercat. Simt ca o parte din mine a murit. Si era tocmai partea care facea sa vibreze intreaga mea fiinta. Acum, dupa moartea motorului, restul ansamblului e in coma profunda. Ce m-ar putea readuce la viata? O noua muza? Sau regasirea iubitei muze pierdute?

Lacrima sufletului

Apele vietii mele sunt destul de tulburi. Mi-as dori sa le linistesc, insa nu detin elixirul magic. Si nici secretul de a il produce. Ma intreb de multe ori cum am reusit sa intru in aceasta perioada nefasta. Concluzia e mereu aceeasi: sunt unicul vinovat. Ce as putea face? Nu stiu. Ma simt neputincios. Chiar daca acum ma dezic de abaterile provocatoare de valuri, chiar daca am o dorinta imensa de a linisti apele, chiar daca sunt cuprins doar de sentimente pozitive, simt ca toate eforturile mele sunt inutile. Toate motivele care m-au determinat sa fiu acum un alt om le comprim intr-un strigat de deznadejde. Dar strigatul meu, desi puternic atunci cand iese din piept, se stinge pana sa ajunga la destinatie. A fost doar o lacrima in desert. Chiar daca este totusi lacrima sufletului.

"Iarta-ma!"

Sa-ti recunosti greselile, sa spui "Iarta-ma!" poate fi cel mai greu lucru din lume.
De ce oamenii nu pot trece mai usor peste un orgoliu inutil si sa dea frau liber sinceritatii?
De ce e mai usor sa taci decat sa spui "Te iubesc!"?
De ce e mai comod sa inchizi ochii decat sa spui "Iarta-ma!"
De ce? Acelasi vesnic agasant "De ce?" N-ar fi oare mai simplu sa ne izolam sufletul? Sa traim intr-o lume fada si cenusie? Evident nu.
Dar, din nou, De ce nu putem fi altruisti?
De ce nu putem gandi sau actiona si pentru cei din jurul nostru?
De ce nu putem rosti fara probleme "Iarta-ma!" sau "Te iubesc!"?
Si daca totusi se poate? Atunci intervine marele paradox.
De ce atunci cand ni se cere iertare, ignoram sincerele regrete ale celui in culpa si nu acordam o noua sansa?
De ce? Nu stiu. Omul este intotdeauna o enigma.

Miracolul...

Sa fii martorul unui miracol este o dorinta ascunsa a multora din noi.
Dar sa fii insasi miracolul? Sa realizezi ca nu mai esti omul banal si indiferent din trecut, ca porti acum in tine taina iubirii, cea mai mare taina daruita de Creator.
Prin prisma iubirii din suflet, toate greselile trecutului dispar. Toate actiunile curente, toate ideile si faptele viitoare vor fi in spiritul minunii care te-a cuprins. Viata ta e altfel. Este...un miracol.
Neasteptat, insa real; dezirabil, insa surprinzator: esti martorul unui miracol. Si, poate, pentru cineva, esti insasi miracolul.

Ploaia

Picaturile reci scot zgomote baritonale pe pamantul cald. Parca sunt ropotele de aplauze din sala de teatru dupa o piesa reusita. Sau zgomotul produs de o ceata de calareti inaintea unei teribile lupte.

Ploaia ma linisteste si ma intriga totodata. Imi place ploaia. Mult. Ador sa simt intepaturile reci pe pielea calda.

Ploaia a fost candva liantul iubirii printului apei cu o raza de soare. A rezultat un splendit curcubeu, apogeul iubirii lor.

Ploaia aduce revigorare, viata. Ea racoreste focul aprig din suflet si uda radacina plantei dragostei.

Ploaia ma seduce acum din nou. Sunt poate ore de cand ma alinta cu lacrimile ei mari si reci. O primesc precum o izbavire. Imi doresc sa spele toata vina ce o port in suflet, sa-mi stearga pacatele si greselile, sa-mi ude si sa-mi hraneasca floarea sperantei.

Jocul hazardului

31, ... 11, ... 27. Tresari. Ultimul numar auzit avea o semnificatie aparte: era ziua lui de nastere. Apoi isi aminti: in acea saptamana jucase pentru prima oara la loto. Pentru prima oara in toata viata. Se considera un om ghinionist si nu-i trecuse vreodata prin gand ca ar putea castiga ceva. De fapt nici nu castigase. Acum insa ceva il indemnase sa devina amicul hazardului si sa incerce. Alesese 6 numere de o importanta aparte. Unul din ele, ziua lui de nastere, tocmai fusese extras. Dar era al treilea numar. Ce fusese inainte? Privi ecranul: 11. Era nascut in noiembrie, deci a 11-a luna din calendar. Un numar care era de asemenea pe biletul lui de joc. Primul numar era 31. Un numar aleator din multimea celor 49. Dar pentru el era ziua in care o faptura angelica ii cucerise inima pentru totdeauna. Si un nou numar bifat pe bilet. Gandul ramase la ziua aceea din trecut, o zi de-a dreptul divina, poate cea mai fericita zi din viata lui. Urmatorul numar extras il trezi din reverie: 10. Nota maxima sau 10 degete? Niciuna. Iubita lui, cea care ii cucerise inima atunci, demult, era nascuta in luna a 10-a si, din nou avea numarul pe bilet. Amintirile, sentimentele, emotiile, il coplesisera. Era deja prea mult pentru el. Contrar tuturor asteptarilor, avea patru numere iesite din patru posibile. Urmatorul numar nu mai putea sa se regaseasca pe bilet. Aparitia lui insa ii crescu pulsul. 15 era pentru el ziua cand fiinta minunata, de care el isi lega toate trairile si iluziile, aparuse pe aceasta lume. Nu-i venea sa creada. Era ireal. Cinci din cinci. Si tot mai era unul. Dar acesta nu putea iesi. Nici el nu stiuse care sa fie al saselea, asa ca apelase la un artificiu: adunase ziua de nastere a iubitei cu a lui. Asadar, 15 + 27. Ultimul numar chiar nu putea fi... Deveni stana de piatra. Inima nu-i mai batea deloc. Privirea ii ramase goala si atintita pe ecranul pe care se putea citi usor ultimul numar extras: 42...

Isi reveni cu greu. Tarziu realizase ca nu era un vis. Dar nu intelese de ce. Si probabil ca nu va intelege vreodata. Paradoxal, nu se gandea la bani. Care, cu siguranta erau multi. Nu stia cati, dar se hotari pe loc sa doneze jumatate din ei. Sa fie de folos si altora. Incerca sa-si aminteasca motivul pentru care a decis sa joace la loto. Nu-l gasi. Dar numerele alese il facura sa creada ca astfel a cerut destinului sa-si spuna parerea despre compatibilitatea a doi oameni diferiti, insa complementari si, care nu se mai vazusera de luni bune. Jocul hazardului a scos din urna numerele in care el isi pusese sperantele. Si asta din prima incercare. Sa fie asta un semn?

Zambetul pasarii Phoenix din "Florile de mucegai"

Oare e posibil sa transformi tristetea in ceva frumos?
Oare e posibil ca din lacrimi si suspine sa rasara flori?
Oare e posibil ca in toate lucrurile neplacute ochiului uman sa gasesti o urma de sublim?

Arghezi a reusit, prin ale sale "Flori de mucegai". Dar noi, epigonii sai, suntem oare capabili? Putem transforma noi macar o parte din noroiul pacatelor omenesti in flori? Din ploaia suferintelor si focul arzator al greselilor putem plamadi o pasare Phoenix?

Nu detin izbavitorul raspuns, ba chiar premonitia mea este sumbra. Sper insa din tot sufletul sa ma insel si sa schimbam lumea. Cu ce sa incepem? ... Cu un zambet.

Alternative

Parfumul noptilor de mai?
Magia unui colt de rai?
Chipul tau dulce si balai?
Sau felu-n care ma priveai?

Surasul tau plin de lumina?
Tacerea de iubire plina?
Sarutul cel fara de vina?
Sau noaptea calma si senina?

Iubirea ce n-a fost sa fie?
Sarutul tau pe vesnicie?
Amintirea-ti inca vie?
Sau toamna rece si tarzie?