Iubirea ramane (Frumoasa printesa adormita)

Adierea usoara a vantului ii mangaia parul. O raza de soare ii scalda fata, evidentiindu-i trasaturile fine. In oglinda apei, silueta ei parea a unei zane din povesti. Asa o cunoscuse. Asa o vazuse in prima lor zi impreuna: delicata, suava, splendida. Hranind ratustele sau porumbeii parea o printesa buna si ingaduitoare cu supusii sai.


Iar broscoiul cel urat, se simtea alaturi de ea, pentru prima oara print. Nu-si putea lua ochii de la ea. Era fascinat. Avea o stare de spirit vecina cu euforia, sora cu fericirea, clona perfecta a iubirii. Un zgomot ambiguu ii tulbura visarea.

Brusc, neasteptat se trezi. Privi alaturi: era acolo. Dormea lin, iar gingasia ei ii umplu inima de bucurie. Era fericit. Si norocos. Iar norocul lui purta numele ei, numele printesei lui. Ce stare de implinire sufleteasca! Ce senzatie minunata! Ce uimitor e sa ai persoana iubita in minte, in suflet si alaturi atunci cand te trezesti, atunci cand adormi...

Oamenii se schimba odata cu trecerea timpului, iubirea adevarata si pura ramane, la fel cum raman pietrele in albia raului la trecerea necontenita a apei. Isi privea sotia cu aceeasi dragoste contemplativa cu care o privea si in urma cu multi, foarte multi ani. Multe se schimbasera. Parul ei era poate la fel de frumos in bataia vantului, dar iarna batranetii ii daduse culoarea zapezii. Pe fata inca radioasa timpul nemilos sapase santuri adanci. Nu mai avea silueta de odinioara, miscarile gratioase din tinerete erau acum oprimate intr-un scaun cu rotile, dar in ochii lui ramasese aceeasi fermecatoare printesa.

Dupa atatia ani petrecuti impreuna, iubirea lui era la fel de vie ca la inceput si avea grija ca ea sa stie si sa simta asta in fiecare zi, in fiecare clipa. Asa era si acum, chiar daca momentul nu era prea fericit. Pe coridorul spitalului era liniste, astfel ca putea sa-i transfere din puterea lui acum, inaintea interventiei chirurgicale iminente. Ii prinse capul in maini si isi intersecta privirea cu a ei. Pusese atata dragoste in acea privire incat reusi sa-i smulga un zambet. Pe chipul ei, atat de trist in ultima vreme, zambetul era o binecuvantare. O saruta. La fel ca de atatea ori, era un sarut incarcat de sentimente. Apoi, dintr-o data, ea se departa. Intinse mana spre ea si...

Ea era acolo. Dormea. El se trezise la fel de buimac ca prima data, insa, vazand-o alaturi, se linisti imediat. Apoi isi concentra intreaga atentie asupra printesei adormite. Nu exista ceva mai pur, mai frumos, mai coplesitor. Era divina. Parea ingerul lui pazitor. Iar faptul ca isi putea vedea ingerul dormind ii umplea sufletul de bucurie. Se simtea cel mai privilegiat om. O atinse usor pe obraz. Ea tresari. Dar nu din cauza lui. Visa. El zambi. E minunat sa poti vedea cum viseaza printesele!


P.S.: Poveste bazata pe fapte reale.

Omul care nu stia sa planga

Viata e complicata si plina de neprevazut. Te poate ridica pe culmile extazului sau te poate dobori nemiloasa in subsolurile agoniei. Indiferent de situatie, nu trebuie uitat faptul ca viata este un dar de la Dumnezeu si trebuie traita ca atare, fara remuscari, fara iluzii desarte, fara resentimente.

I se parea ca viata ii fusese destul de potrivnica pana atunci, dar a ales sa-si pastreze cumpatul, sa nu denadajduiasca, sa mearga mai departe. Nu stia de unde, dar poseda suficienta putere fizica, dar mai ales psihica, pentru a trece peste orice incercare a vietii. Si totusi se insela.

Cunoscuse in sfarsit sursa puterii lui: credinta. Care, desi nu era cultivata indeajuns, avea radacini viguroase, care-i confereau forta accea cu care el se simtea invincibil. Simultan, cunoscuse si iubirea, poate ca o rasplata pentru atatea incercari ale destinului. Incet-incet, viata lui se schimbase. Si-a propus sa ramana acelasi om modest, calm si gata oricand sa se ridice dupa vreo lovitura a destinului. Dar acum nu mai era cazul. Era fericit. Providenta parea ca si-a intors privirea si asupra sa. Dar era doar o amagire.

Timpul trecea; se simtea tot mai implinit... O gluma banala il pusese putin pe ganduri. Fusese intrebat de catre iubita daca a plans. Fusese o mica tachinare, o gluma nevinovata. Totusi, ceva se declansase in interiorul lui. Pentru ca nu intelegea ce inseamna a plange. Nu cunostea aceasta traire, nu mai plansese de... Nu mai stia de cand. Poate de o viata de om. Dar nu stia sa planga.

Aceasta intamplare era de mult istorie. Dar omul nostru si-o amintea acum perfect. Insa ce diferit era acum. In decursul ultimelor luni stransese in suflet atata durere, incat simtea ca explodeaza. Durerea aceasta il coplesise, ii umpluse sufletul si intregul corp cu veninul ei. Trebuia sa o elimine. Dar cum? Raspunsul veni pe neasteptate, sub forma unei picaturi. Privi curios la urma picaturii, lasata pe cimentul rece. O alta picatura se alatura grabita. Apoi alta si alta... Plangea. Ce senzatie stranie: simtea cum durerea iese, lasand in urma un suflet gol si chinuit. In cateva zile pierduse tot: motivatia, iubirea, fericirea, puterea aceea de a lupta. Lumina credintei abia mai palpaia. Viata lui era oare pe sfarsite? Speranta moare ultima, nu? A lui era deja in moarte clinica... Invatase totusi ceva: sa planga. Si plangea in hohote, cu lacrimi mari si dese, acumulate in decursul atator ani, si pe care reusise acum sa le izgoneasca, sperand astfel ca va izgoni si durerea. Se insela din nou. Durerea se va acumula mereu, stia insa acum s-o diminueze: prin lacrimi. Invatase sa planga.