...Alb. In stanga, in dreapta, in sus. Chiar si solul pe care calc e alb. Ma intreb daca am mai fost vreodata pe aici. Visez? Cred ca da. Desi...merg. Nu cred ca e vis. Imi privesc mainile, corpul. Si eu sunt alb. Parca sunt de zapada. Inca merg. Totul e pustiu si...alb. Ma napadesc ganduri care contrasteaza cu nuanta din jurul meu. Nelinistit, grabesc pasul.
Deodata nu mai sunt singur. In fata mea e o fata. Imi pare zana din basme, poate doar mi se pare. Ma apropii stanjenit. Pare ca nu m-a observat. Ce sa fac? Ce sa-i spun? Tacere...
- De ce ai venit acum? si se intoarse spre mine.
Glasul se sparse undeva in spatele meu. Am privit-o atent. Lacrimi mari curgeau pe obrajii ei imaculati, si de acolo se scurgeau pe mantia ei de un rosu sangeriu. Desi imaginea ei ma linistea, imi pierdusem luciditatea. Nu intelegeam misterul intrebarii ei. Cu o voce tremuranda, am reusit sa rostesc:
- Cum adica "acum"? Ma cunosti?
- Da. a venit raspunsul ei de gheata.
Eram complet debusolat. Ma cunostea. Si eu, la randul meu, parca o mai vazusem undeva. Dar unde? Nelinistit, insetat de adevar, indignat si totodata atras de splendoarea ochilor ei mari si inlacrimati, am intrebat-o nerabdator:
- Cine esti? Si de ce plangi?
Ochii fetei ma fixasera. Din ei nu mai curgeau lacrimi, ci picaturi de sange. Suferinta ei era atat de vizibila, oceanul lacrimilor ei era atat de mare, incat ar fi inundat un intreg desert. Cu un glas extrem de dulce, mult diferit de glasul ei initial, mi-a spus:
- Nu-ti pot raspunde decat la una din cele doua intrebari. Trebuie sa-mi spui tu la care. Tine cont insa, ca daca iti voi spune cine sunt, vei vrea sa stii de ce plang, iar daca iti voi spune de ce plang vei dori negresit sa stii cine sunt.
Mii de ganduri si scenarii imi zburau prin minte. As fi vrut sa aflu tot, dar ea nu-mi putea spune decat o parte. Si, surprinzator, simteam ca pot avea incredere in ea. Am incercat sa-mi recapat luciditatea si sa cantaresc ce raspuns doream mai mult sa-l aflu. Greu. Voiam cu orice pret sa-i inteleg misterul si, cu un singur raspuns, nu m-as fi multumit. Am intrebat-o:
- As putea face ceva pentru a-mi da ambele raspunsuri?
M-a fixat indelung. Apoi, dupa un timp, mi-a zambit. Primul ei zambet. Dar ce zambet! Trist, dar minunat, sfasietor de frumos.
- Ai fi instare sa renunti la tot pentru mine?
Un noian de nori s-au abatut asupra mea. Greu raspuns. M-am uitat in spate: nimic. M-am uitat in stanga, in dreapta: nimic. Practic, nu aveam la ce sa renunt. M-am uitat in fata si norii s-au risipit.
- Da! am spus cu convingere.
M-a privit neincrezatoare, apoi, vazand hotararea mea, imi spuse:
- Atunci iti voi raspunde.
Urma un moment de tacere. Apoi veni continuarea:
- Plang pentru ca ma vei face sa sufar.
Cuvintele ei cazura ca pietrele asupra mea.
- Eu? Dar cine esti?
- Sunt inima ta.
.....................................................
Cata dreptate avea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu