Despre a fugi

Am uneori o dorinta imensa de a fugi. De a ma elibera de obligatiile vietii cotidiene. M-as trezi devreme, cand noaptea inca priveste in urma ei, mi-as impacheta visele si as pleca. Cat mai departe, cat mai repede. Fara destinatie prestabilita, fara vreun scop notabil, fara regrete. N-as lua cu mine decat dorinta de a ma simti liber. Si visul de a zbura. Atat.

Cersetorul

Zdrentaros, insa deloc murdar. Cu parul dezordonat, dar nu urat mirositor. Nebarbierit, trist, insa posesor al unor ochi albastri minunati. Asa l-am gasit pe cel de la care am invatat ce inseamna umilinta. Omul acesta ma intriga. Avea in el ceva, nu stiu ce, dar acel ceva il facea placut, nu era deloc agasant sau dezagreabil, cum sunt majoritarea cersetorilor. Primul meu impuls a fost sa-i las un ban, lucru ce mi se parea oarecum firesc, dar, nu mica mi-a fost mirarea cand, pe un ton extrem de politicos mi-a respins gestul, multumindu-mi totodata. Desi nu intelegeam, il priveam plin de admiratie pe omul trist cu ochi albastri. Vazandu-ma nedumerit si inlemnit in fata lui, omul mi-a spus, pentru lamurire:
- Nu de bani am eu nevoie. Nu banii ne fac fericiti.
Ma cucerise. Nu-l mai puteam privi ca pe un cersetor, imi era prieten, poate chiar frate.
- Asa este. Dar de ce anume crezi ca avem nevoie pentru a fi fericiti? l-am intrebat.
M-a privit in ochi, ca si cum m-ar fi cantarit daca sunt vrednic de raspunsul lui, apoi mi-a spus calm:
- De credinta, de speranta, dar mai ales de dragoste.
Am incuviintat din nou. Vazand ca se face inteles, a continuat:
- Stii, dragostea a fost pentru mine scopul suprem. Am iubit si am oferit tot ce aveam. Mi-am dorit sa fiu, la randul meu, iubit, macar apreciat. Am fost mereu amagit. Niciodata nu am avut parte de dragoste. Acum o cersesc. O vad deseori in ochii celor care vor sa ajute un biet cersetor. Asta e alinarea, dar si tragedia vietii mele.

Floarea iubirii

In adancurile sufletului meu a aparut, intr-un moment greu de stabilit, poate intr-o alta viata, o samanta de floare. Samanta aceea, intens udata de lacrimile mele, a inflorit numai la aparitia soarelui din zambetul tau. Floarea aceasta, floarea iubirii, este cel mai minunat lucru care mi s-a intamplat vreodata, este alinarea si bucuria mea. Acum, cand da reale semne de vestejire, sufletul meu e trist. Ar da orice s-o readuca la viata, dar, din pacate, nu poate face nimic. Doar sa spere...

Despre a darui

Primavara a venit, dar in sufletul meu e toamna tarzie. Imi amintesc totusi, ca o palida consolare, de acel sentiment maret care te incearca ori de cate ori daruiesti.

Poti darui o vorba blajina, un sfat util, o privire duioasa, un zambet; secretul este sa daruiesti din suflet. E minunat sa oferi: o alinare celor nevoiasi, un cadou unei persoane dragi, o floare mamei, sorei sau iubitei.

Niciodata nu voi uita acei ochi mari, negri, scaldati in aura de lacrimi calde, ochi insufletiti, care imi multumeau de fiecare data cand stapana lor era placut surprinsa de o floare sau un dar.

" Daruind vei dobandi." (Nicolae Steinhardt)

La fereastra ta

Stiu ca gresesc, dar patosul este mai puternic decat regretul. Ascuns de strungareata a doua cladiri si de intunericul noptii, privesc in gol spre fereastra ta. O lumina palida strabate draperia pe care o cunosc atat de bine. La fel de palida este si lumina din sufletul meu. Dar exista. Si asta ma mentine pe linia de plutire. Vantul adie usor, ca un prevestitor autentic. Luna e prezenta, ca de atatea ori, si ma priveste curioasa. Parca asteapta o reactie din partea mea. Dar eu privesc absent spre acea lumina, pe care numai eu poate, o simt calda. Parca sunt in tunelul sperantei si, tot ceea ce vad in fata ochilor este luminita dulce de la capatul lui. Iata-ma asadar, la cativa metri de ea, fara sa stie ca sunt aici, fara sa stiu de ce sunt aici. Noaptea si-a intrat pe deplin in drepturi, linistea e tot mai pronuntata. Corpul mi-e imobilizat, privirea e desarta, inima abia mai bate... Draperia cazu... O silueta gratioasa aparu in luminita de la capatul tunelului sperantei.

Inima gonea acum la trap, privirea sorbea lacoma gingasia si splendoarea minunatei siluete. Corpul imi era strabatut de mii de fiori, cand reci, cand calzi; eram bucuros si trist in acelasi timp, aveam o stare de neom. Marea gandurilor mele, mai agitata ca niciodata, era pe punctul de a ma inghiti. Draperia cazuta mai devreme, aparu din nou, asemenea cortinei de la teatru. Asadar, piesa se terminase. Comedie sau tragedie? Daca ma bucurase vederea ei, de ce lacrimi amare imi curgeau pe obraz? Poate pentru a-mi usura inima si a face loc sperantei.

ATUNCI vs ACUM

ATUNCI, penita zglobie zgaria sacadat coala de hartie, daruindu-i o istorioara vesela, in concordanta poate cu starea de spirit. ACUM, tastele greoaie, precum o claviatura hidoasa de pian, astern cu tristete pe monitor un cantec de lebada.

ATUNCI, timpul era prietenul meu nevazut: stiam ca trece, dar nu-i simteam prezenta. ACUM, imi e aprig dusman: zilnic ma tortureaza cu prezenta lui, afisand un cinism debordant.

ATUNCI, soarele imi incalzea fiecare particula a inimii, trupul meu vibra la orice fanta de lumina cu o gurmanda pofta de viata. ACUM, sunt cufundat in bezna nemarginita si friguroasa a necunoscutului, de pe trupul meu se scurg necontenit stropi mari din ploaia suferintei.

Despre resemnare

Inca o zi, inca un gand, inca o lacrima. Si inca o noapte peste sufletul meu. Deja s-au adunat atatea... Nici nu-mi mai amintesc zilele insorite, parca e un secol de atunci. Din freamatul surd si nepasator al orasului si din parfumul de neuitat al unei vechi melodii se naste un sentiment straniu: resemnarea. Dar imi e oare folositoare? Ea nu face altceva decat decat sa ma ajute sa accept umil infrangerea amara a destinului. La nivel rational resemnarea poate ajuta, dar e oare suficient? Si sufletul meu?

Punctul critic

Sunt pregatit. Viata mea s-a schimbat. Cursul ei a luat o turnura greu de inteles chiar si pentru mine. Nu mai sunt acelasi om de anul trecut, nici acelasi de luna trecuta. Nu sunt omul care eram acum o saptamana. Nici macar cel de ieri. De fapt, nici nu mai stiu cine sunt. As vrea sa spun ca sunt eu, acelasi om, dar, prea multa incertitudine planeaza asupra mea, prea multe evenimente mi-au marcat existenta si m-au facut sa meditez. Ma simt ca un copil care invata sa mearga: dornic de a reusi, dar dezamagit de fiecare nereusita. De ce oare ma simt asa? Vad flori acolo unde candva erau doar buruieni, vad lumina acolo unde era doar intuneric, vad adevar si bunavointa in orice actiune gresita a oamenilor. Si nu inteleg de ce. Aceste lucruri minunate ar trebui sa le confrunt cu adevarul crud. Cum ma voi simti dupa aceasta confruntare? Voi intelege cine sunt? Voi fi fericit? Trag aer in piept si sper. Cred ca acum e momentul. Doamne-ajuta!

Mi-e frig, Mi-e foame, Mi-e sete, Mi-e somn, Mi-e DOR

Mi-e frig, dar din camera ta vine o lumina calda, care ma incalzeste. Mi-e foame, dar gustul placut al imaginii tale ma satura deseori. Mi-e sete de tine si parfumul tau ma linisteste. Mi-e somn si visul meu esti tu. Mi-e dor de sufletul tau minunat pe care nu am stiut sa-l pretuiesc, iar unica mea alinare este dulcea ta amintire, ce salasluieste in fiecare particica din mine.

"Totusi este trist in lume."

Despre nevoi

Aflandu-te intr-un anumit punct critic din traiectoria universala a trairilor omenesti, observi, pasiv sau nu, cum intregul tau habitat depinde de satisfacerea mai multor nevoi. Se pot insira multe aici: nevoia de hrana, de apa, de somn, de confort, de liniste. Sunt poate nevoi fundamentale, dar, de ce anume ai nevoie cu adevarat? Ce nevoi trebuie satisfacute pentru a-ti trai viata asa cum doresti?

Atunci cand un copil se naste, parintii isi imagineaza deseori cum va arata viata urmasului lor. Dar copilul? Pe masura ce creste, dobandeste diverse aptitudini, pasiuni, valori. In mintea lui se stabileste un ideal, un tel de a ajunge undeva, din punct de vedere moral, intelectual, spiritual sau social. Aceasta nevoie de a avea un scop in viata ne defineste pe fiecare din noi. Traind in societate, prin prisma a tot ceea ce faci, crezi sau simti, ai nevoie de intelegere. Cineva trebuie sa te inteleaga si sa te sprijine. In drumul spre atingerea idealului, de multe ori simtim nevoia de a ne raporta viata la ceva superior ei: la un cod de pricipii si valori sau la Fiinta Suprema. Peste toate pluteste nevoia de dragoste. Nevoia de a iubi si de a te simti iubit. Iubirea, in toate formele ei, este ceva sublim, binecuvantat si vindecator. Fara ea nu ne-am putea numi oameni.

Iubesc, deci exist.