Acolo...

Acolo unde marea se imbina cu cerul, acolo unde ziua ii fura noptii un sarut, pentru a i-l oferi inapoi la urmatoarea intalnire, acolo unde umilul pamant cucerise de la stapana apa doar o mica insula, acolo locuia un om. Un om tanar, obisnuit, care insa nu-si gasea locul in paradisul placerilor omenesti. Retras aici, departe de orice umbra a trecutului sau iluzie a viitorului, dorea doar sa patrunda in taina existentei sale. Ziua si-o petrecea intr-o meditatie contemplativa la adresa Creatorului lumii, iar noaptea, sub privirea ingaduitoare a lunii, admira toate minunile naturale, pe care avea ingaduinta sa le vada. Intre cele doua perioade, comuniunea cu Dumnezeu se intensifica. Simtea atunci cum porti zavorate se deschid larg in calea lui, cum toate cele lumesti interactioneaza intre ele si au rostul lor existential. Un singur rost nu reusise sa-l inteleaga: al lui.
Timpul trecea. Nimic nu-i putea tulbura viata lui simpla si linistita.

Intr-o noapte, asteptand calm somnul la marginea apei, avu o senzatie placuta de multumire sufleteasca. Avea ochii deschisi, dar parca visa. Apa, cerul, nisipul de sub el, il bucurau nespus. Tot ce cuprindea cu privirea ii umplea inima de bucurie: pasarile libere ale vazduhului, pestii felurit colorati ai marii, algele si plantele marine, florile inmiresmate si verdeata zglobie de pe uscat, linistea miraculoasa a noptii, creanga copacului sub care se adapostise, chiar si fata de pe stanca de alaturi.....Fata de pe stanca? Se trezi brusc din reverie. Se freca la ochi si privi din nou, nelinistit. Nu visa. Alaturi, aparuse din neant o fata. Insa nu-l observase. Asculta, ca si el, linistea noptii, se lasa dezmierdata de lumina dulce a lunii si de adierea lina a vantului. Silueta ei parca dansa cu valurile marii, onduindu-se melodios din cap pana in...Gandul il duse spre "picioare", insa fata nu avea asa ceva. Fata era, de fapt, ... o sirena.

Tulburat, dar curios si atras de splendoarea ei, facu o miscare spre ea. Sirena il observa si, speriata, vru sa sara in apa. Privirea tanarului o tintui. Ochii lor se intersectara, trupurile se apropiara, inimile se placura, iar fiintele lor impartira pana in zori frumusetea mirifica si tainica a noptii de vara la marginea marii. Toata ziua dormi, sperand ca timpul sa curga spre reintalnirea cu minunata sirena. Noptile urmatoare ii gasira pe cei doi razand impreuna, tacand impreuna, visand impreuna. Tot ce se putea face noaptea, faceau impreuna. Traiau un basm.

Intr-o zi, pe cand se plimba pe plaja, zambind la vederea urmelor pasilor lui, isi aminti de ce venise pe insula. Trecuse ceva timp de cand in mintea lui nu mai staruia dorinta cunoasterii tainei sale. Se gandi la iubirea lui. Fiori calzi ii starabatura trupul. Acum, in sfarsit intelese: rostul lui era sa iubeasca. Scopul existentei sale era sa impartaseasca miracolul iubirii, sa ofere iubire, sa se hraneasca cu iubire, sa respire iubire. Il cuprinse un minunat si covarsitor sentiment de implinire sufleteasca. Abia astepta venirea noptii pentru a-i transmite starea euforica iubitei sale, cea datorita careia, intelese, in cele din urma, taina existentei sale. Noaptea veni; el astepta. Luna il privea plictisita si nepasatoare; el astepta. Stelele straluceau, uneori intens, mai apoi palid, ca intr-un joc fermecator de lumini; el astepta. Valurile marii i se spargeau progresiv la picioare pe ritm de vals; el astepta. Gandurile ii napadeau mintea, la fel cum lumina diminetii napadea intunericul noptii; el astepta. Soarele, parca stramb si hidos, arunca niste raze insuportabile; el inca astepta. La un moment dat, nemaisuportand zbuciumul interior, sari in apa. Nu realiza motivul pentru care sarise, dar, dupa ce iesi, inviorat si mult mai lucid, se linisti. Astepta din nou, cu speranta, noaptea. Acelasi scenariu lung si dramatic. Se simtea pierdut. Ganduri sumbre ii mistuiau sufletul. Nu stia si durea. Era revoltat: in momentul in care a atins culmea iubirii pure, a trebuit sa cada in abisul ignorantei si tristetii absolute.

Marea era calma, nu-si amintea nimic din cele trecatoare, traite odinioara la tarmurile ei. Doar un ecou suspinat pastra amintirea unei povesti, al carei epilog era reprezentat de imensa dragoste a unui tanar, care a asteptat nopti la rand, sa mai zareasca macar o data, privirea purificatoare ce l-a cucerit demult. Si poate inca mai asteapta.

Intalnire misterioasa

...Alb. In stanga, in dreapta, in sus. Chiar si solul pe care calc e alb. Ma intreb daca am mai fost vreodata pe aici. Visez? Cred ca da. Desi...merg. Nu cred ca e vis. Imi privesc mainile, corpul. Si eu sunt alb. Parca sunt de zapada. Inca merg. Totul e pustiu si...alb. Ma napadesc ganduri care contrasteaza cu nuanta din jurul meu. Nelinistit, grabesc pasul.
Deodata nu mai sunt singur. In fata mea e o fata. Imi pare zana din basme, poate doar mi se pare. Ma apropii stanjenit. Pare ca nu m-a observat. Ce sa fac? Ce sa-i spun? Tacere...


- De ce ai venit acum? si se intoarse spre mine.
Glasul se sparse undeva in spatele meu. Am privit-o atent. Lacrimi mari curgeau pe obrajii ei imaculati, si de acolo se scurgeau pe mantia ei de un rosu sangeriu. Desi imaginea ei ma linistea, imi pierdusem luciditatea. Nu intelegeam misterul intrebarii ei. Cu o voce tremuranda, am reusit sa rostesc:
- Cum adica "acum"? Ma cunosti?
- Da. a venit raspunsul ei de gheata.
Eram complet debusolat. Ma cunostea. Si eu, la randul meu, parca o mai vazusem undeva. Dar unde? Nelinistit, insetat de adevar, indignat si totodata atras de splendoarea ochilor ei mari si inlacrimati, am intrebat-o nerabdator:
- Cine esti? Si de ce plangi?
Ochii fetei ma fixasera. Din ei nu mai curgeau lacrimi, ci picaturi de sange. Suferinta ei era atat de vizibila, oceanul lacrimilor ei era atat de mare, incat ar fi inundat un intreg desert. Cu un glas extrem de dulce, mult diferit de glasul ei initial, mi-a spus:
- Nu-ti pot raspunde decat la una din cele doua intrebari. Trebuie sa-mi spui tu la care. Tine cont insa, ca daca iti voi spune cine sunt, vei vrea sa stii de ce plang, iar daca iti voi spune de ce plang vei dori negresit sa stii cine sunt.
Mii de ganduri si scenarii imi zburau prin minte. As fi vrut sa aflu tot, dar ea nu-mi putea spune decat o parte. Si, surprinzator, simteam ca pot avea incredere in ea. Am incercat sa-mi recapat luciditatea si sa cantaresc ce raspuns doream mai mult sa-l aflu. Greu. Voiam cu orice pret sa-i inteleg misterul si, cu un singur raspuns, nu m-as fi multumit. Am intrebat-o:
- As putea face ceva pentru a-mi da ambele raspunsuri?
M-a fixat indelung. Apoi, dupa un timp, mi-a zambit. Primul ei zambet. Dar ce zambet! Trist, dar minunat, sfasietor de frumos.
- Ai fi instare sa renunti la tot pentru mine?
Un noian de nori s-au abatut asupra mea. Greu raspuns. M-am uitat in spate: nimic. M-am uitat in stanga, in dreapta: nimic. Practic, nu aveam la ce sa renunt. M-am uitat in fata si norii s-au risipit.
- Da! am spus cu convingere.
M-a privit neincrezatoare, apoi, vazand hotararea mea, imi spuse:
- Atunci iti voi raspunde.
Urma un moment de tacere. Apoi veni continuarea:
- Plang pentru ca ma vei face sa sufar.
Cuvintele ei cazura ca pietrele asupra mea.
- Eu? Dar cine esti?
- Sunt inima ta.
.....................................................
Cata dreptate avea.

Despre miracole

Soarele rade de dupa un bloc inalt. Se simte o liniste apasatoare, desi, putin mai departe, viata tumultoasa a orasului isi face simtita prezenta.

Un spital, un parc vis-a-vis, un market alaturi, o florarie intr-un colt, locuinte, masini, oameni. Nimic special, nu-i asa? Doar un colt banal de oras. Asa cum sunt multe altele. Sa privim putin prin lupa.

O batranica traverseaza strada. De la geamurile spitalului cateva capete se lasa dezmierdate de zambetul bland al soarelui. O tanara iese grabita din magazin, incarcata de cumparaturi. Soferul unui taxi, care asteapta in fata spitalului, rasfoieste ziarul, in asteptarea clientului. In parc, doi copii zgomotosi se joaca. Alaturi, pe o banca, un tanar tata isi priveste cu dragoste bebelusul. Nimic deosebit, nu? Si totusi...

Batrana care traversa strada iesise pentru prima data din casa, dupa mai bine de doua luni, timp in care, greu bolnava, se resemnase cu gandul ca va muri si chiar Il ruga pe Bunul Dumnezeu sa o cheme la El. Dar se pare ca Dumnezeu avea alte planuri pentru batrana, deoarece s-a vindecat ca prin miracol, iar acum traversa agale, privind la toate lucrurile minunate din jurul sau.
Bolnavii de la geamurile spitalului au trecut cu siguranta prin multe incercari. Multa suferinta si teama au indurat sufletele lor. Au crezut poate, ca nu vor mai vedea lumina soarelui. Iata insa ca acum, ca prin miracol, soarele le zambea din nou.
Tanara femeie ce iesea din magazin se grabea sa ajunga acasa pentru a-i pregati o surpriza iubitului ei, care, in urma cu o luna, plecase din viata ei. Totusi, inarmata cu rabdare si multa iubire, nu si-a pierdut speranta si, de cateva zile, iubitul ei se intosese spasit, ca prin miracol, promitandu-i ca nu o va mai parasi niciodata si ca o va iubi toata viata.
Soferul de taxi putea zambi din nou, dupa ce fusese concediat si, luni de zile si-a cautat cu disperare un nou loc de munca. Din cauza varstei sale inaintate sau a nepasarii celorlalti era in pericol de a nu-si mai putea hrani cei 4 copii. Totusi, ca prin miracol, un om cu suflet mare i-a intins o mana de ajutor. Patronul firmei de taximetrie l-a angajat si l-a salvat din situatia grea in care se afla el si familia lui.
Cei doi copii din parc, frate si sora, erau in sfarsit bucurosi. Parintii lor ii anuntasera, cu cateva ore inainte, ca nu vor mai divorta si ca vor face tot posibilul sa formeze o familie fericita.
Tanarul tata de pe banca din parc radia de fericire. Avea in brate primul lui nascut, cea mai mare realizare a vietii lui. Nici prin gand nu ne-ar trece ca bebelusul a fost aproape de a nu se mai naste, deoarece starea sanatatii mamei lui s-a agravat chiar inaintea nasterii. Efortul consistent al medicilor a facut insa ca micutul sa apara pe lume si sa-i bucure nespus pe parintii lui.

E altceva? Nu. Sunt intamplari care ne marcheaza viata intr-un anumit fel si mai sunt miracole la orice pas. Chiar sunt. Dar noi suntem de multe ori orbi si nu le vedem. Insasi faptul ca respiram este un miracol. Viata noastra este un miracol. Miracolul divin al existentei umane. Miracol este poate fiecare clipa a vietii noastre. Haideti sa ne bucuram de ele.

Spovedanie

- Parinte, am pacatuit.
- Spune, fiule.
- M-am nascut, mi-am trait viata si am iubit.
- Grele pacate, fiule. Dar, pentru ca ai auzit Cuvantul lui Dumnezeu si ai venit sa-ti marturisesti greselile, pentru ca iti pare rau pentru ele, sa stii ca iti vor fi iertate. Sa nu uiti insa ceea ce este cu adevarat important: in fiecare zi a vietii tale sa ceri iertare Cuiva pentru viata ta, in fiecare zi sa multumesti Cuiva pentru viata ta, in fiecare zi sa ai in gand si in suflet pe Dumnezeu si invataturile Lui. AMIN !

povestea fara titlu

Luna ii zambea strengareste de dupa perdeaua de nori. Era complice. Simti deodata o emotie puternica. "Daca nu voi fi in stare?" "Daca nu-i va place?" "Daca...?" "Niciun daca". Stranse chitara in brate si isi facu curaj. Nu se putea opri acum. Nu se putea intoarce din drum dupa cat muncise pentru seara aceasta. Din nou, daca ii dadea tarcoale. Dar acum era: "Daca va fi incantata?" Acest ultim gand si o ultima privire aruncata spre cer il facu sa grabeasca pasul. Era aproape.

La fereastra ei era lumina. Lumina era si in sufletul lui. Calauzit de acea lumina, avand in minte doi ochi profunzi si in suflet un suras vindecator, incepu sa cante. Versurile treceau, luminile se aprindeau, curiosii ieseau. O clipa sau o vesnicie? Nu-si putu da seama cum a fost. Stia doar ca pusese multa pasiune. Scopul fusese atins. Fiinta din spatele ferestrei l-a privit cu ochii ei profunzi, l-a ascultat si i-a oferit un suras vindecator.

Privirile si intrebarile indiscrete ale curiosilor il facura sa plece grabit. Dupa un timp se opri. Tremura. Isi privi chitara. Isi aminti privirea fetei, mai graitoare decat milioane de cuvinte. Era fericit. Se ostenise mult pentru surpriza asta, dar primise o binemeritata rasplata: un zambet. Doar pentru el. Tocmai cantase o serenada.

Serenada (acesta este de fapt titlul)

VIS vs REALITATE

Viata se traieste ideal la granita dintre vis si realitate.
Greu de spus, de multe ori, in ce parte ne aflam, daca suntem ancorati in realitate sau cu capul in nori, pentru ca, in functie de starea de spirit si de gradul de traire a sentimentelor, aceste doua taramuri se pot confunda.
Personal, satul de lumea fada in care imi duc si eu (in)existenta, prefer sa evadez in imaginar, acolo unde visele prind viata, unde nu exista egoism, mandrie, rautate.
Sigur ca, a petrece prea mult timp visand cu ochii deschisi, poate fi daunator, dar, ce poate fi mai placut decat sa ai propriul tau univers, cladit dupa imaginea sufletului tau? Poti vedea cum oamenii se ajuta, se iubesc, se iarta unii pe altii, convietuiesc in pace si armonie, asa cum au fost invatati de Tatal lor. Fiecare colt din paradisul imaginar iti poate mangaia sufletul. Te poti vedea in orice parte a lumii, fie ea plaja, munte, padure sau altceva, alaturi de ce ai tu mai drag pe acest pamant si facand lucrurile care iti plac cel mai mult. Este magic.
Parca acolo este Raiul, iar eu nu vreau sa plec de acolo. Din pacate, cad de fiecare data in infernul real.

Despre suferinta

Bezna...Ploaie...Frig...Ganduri...Melancolie...Lacrimi...Dor...
Regrete...Durere...Iluzii...Suspin...SUFERINTA.


Oare se petrec in aceasta ordine? Sau nici nu conteaza ordinea? Cert este ca se ajunge la aceeasi concluzie: suferinta.
S-au scris multe despre suferinta, in special despre latura grea, despre momentele de deznadejde sau ratacire. Suferinta este insa mult mai complexa de atat. Ea este si izbavitoare. Prin suferinta se poate ajunge mai usor la mantuire. Sufletul care sufera se innobileaza. De multe ori, Dumnezeu trimite o raza de lumina sufletului suferind si fata omului se lumineaza.
Esentialul consta in pastrarea credintei si a sperantei.
Este deci suferinta benefica?

Omul e un diamant

O afirmatie stranie la prima vedere. Cred insa ca omul poate fi asemuit cu diamantul, poate piatra pretioasa cu cel mai mare impact vizual.
In primul rand, omul si pamantul (cu toate resursele sale terestre si subterane, deci, implicit si mineralul din care se extrage diamantul) au acelasi Creator.
Apoi, pentru a iesi la lumina, pentru a se naste propriu-zis, diamantul are nevoie de cineva sa-l extraga din adancurile pamantului si a fi prelucrat pentru prima data, primind totodata primele slefuiri si intrand astfel in sfera diamantelor brute. Oare omul nu are nevoie de cineva pentru a fi scos din adancurile necunoscutului si de a fi adus la viata? Parintii lui fac acest lucru, tot ei sunt cei slefuiesc timpuriu aptitudinile puiului de om, ii indruma primii pasi si ii fac inaugurarea in acest itinerariu minunat, denumit de oameni Viata.
Diamantul brut nu este insa valoros, nu se numeste cu adevarat diamant, daca nu este evaluat si desavarsit de un bijutier sau de un specialist in diamante. Oare omul se numeste om pana nu cunoaste iubirea? Iubirea de Dumnezeu, iubirea perechii sufletului, iubirea aproapelui. Toate ii confera omului acea stralucire minunata, care, la fel ca stralucirea diamantului, reprezinta practic scopul pentru care, atat omul, cat si diamantul, au luat nastere. Asemeni bijutierului, care desavarseste minunatia diamantului, persoana iubita ne aduce fiecaruia din noi, sub privirea ocrotitoare si iubitoare a lui Dumnezeu, acea stralucire, acea implinire sufleteasca sublima, insasi rostul existentei umane.

Este omul un diamant?

Iubire imposibila

Nu intelegea ce se intampla cu el. Parca nu mai era el. Si poate chiar nu mai era. Visa cu ochii deschisi, simtea cum deodata, viata lui capata sublimul rost al existentei efemere...Plutea...Iubea...
Da !!! O iubea. Si o iubea nespus. Asa cum marea iubeste valurile, asa cum codrul iubeste copacii, asa cum noaptea iubeste gingasia lunii. Minunat si covarsitor sentiment. Si tocmai el...El, cel care nu credea ca poate simti cum focul curge in sufletul lui, vedea acum aievea cum soarele rasare pentru el, cum raul curge pentru el, cum iarba creste pentru el, cum pasarile canta pentru el. Renuntase definitiv la ideea de a cuceri, pe rand, toate florile din lume, de a le fura cate un sarut si a pleca mai departe, implinindu-si astfel destinul lui de fluture.
Dar el nu era asa. Acum stia. De fapt, toata viata s-a simtit diferit de semenii sai. Nu a fost inzestrat cu frumusetea nativa a celorlalti fluturi, nu s-a simtit niciodata atragator cu culorile lui palide. A crezut insa tot timpul ca mintea, dar mai ales sufletul il vor calauzi pe drumul spre fericire. Iar in drumul lui a aparut ea.
Nici prin gand nu-i trecea ca, intr-o zi, pe cand survola inaltimile muntilor, va ameti subit. Si nu pentru ca ar fi avut rau de inaltime, ci datorita faptului ca in fata lui se afla o minunatie de floare, o zana a muntilor. Fluturele era fermecat, ar fi vrut sa stie totul despre ea, s-o afle in toata splendoarea ei. Foarea parea sa-l placa si ea pe micul indragostit si i-a istorisit povestea vietii ei. Fluturele era impresionat: ascultase o poveste trista uneori, dulce uneori, minunata in general.
A inceput sa realizeze de ce se simtea el strain in lumea lui. Pentru ca lipsea cineva care sa-l inteleaga. Si Floarea il intelegea, ba chiar il completa. Era magnifica. Sigur, nu era perfecta; nu avea frumusetea unei orhidee sau gratia unui trandafir, dar Floarea de Colt era unica: naturala, gingasa, rara.
Zilele treceau, poate erau clipe, poate erau veacuri...Iubirea lor era ceva greu de descris in cuvinte. Parea ceva ireal de frumos.
Dar, cum toate lucrurile bune se sfarsesc rapid, povestea lor s-a terminat brusc, fara generic de final, fara punct culminant, fara sens, lasandu-l pe bietul Fluture intr-o bezna sufleteasca si existentiala. Soarele nu mai rasarea pentru el, luna nu il mai mangaia ca in trecut, noptile ii erau mormant. Nu intelegea de ce, nu gresise cu nimic. Ii rasunau mereu in minte vorbele Florii: "Iarna renunt la tot, ma inchid in mine si astept primavara, sa renasc si sa traiesc o alta poveste." In zadar a incercat el sa-i explice cat de mult o iubeste sau ca o va astepta toata iarna si mai mult, daca va fi nevoie. Floarea, insa, nici nu voia sa auda; mai mult: i-a cerut sa nu o mai caute niciodata. Fluturele ar fi facut orice ca sa o stie fericita, de aceea si-a propus sa-i faca pe plac si de aceasta data. Ii era insa foarte greu si isi amintea mereu de conditia lui de fluture anonim si de iubirea nesecata pentru Floarea de Colt.
Desi faceau parte din lumi diferite, se potriveau de minune si se iubeau cu adevarat. Totusi, ceva i-a despartit. Sa fi fost o iubire imposibila?