Chipul

Privea pierdut spre malul opus al lacului. Era cuprins de o melancolie, sora cu tristetea. Era imun la orice zgomot, la orice miscare, la orice freamat din jur. Deodata isi vazu imaginea reflectata pe suprafata apei. Isi aminti ca, in urma nu cu mult timp, imaginea lui nu era singura. Isi amintea acel chip dulce, pe care nu-l va putea uita vreodata.

Tarziu, o bubuitura puternica il trezi din starea de hipnoza. Se intoarse mirat. Intunericul domnea peste intreg parcul, doar focul de artificii indraznea, prin sagetile si florile sale, sa-i perturbe suprematia. Intotdeauna a fost incantat de artificii. Dar mai ales atunci cand, cuprinzandu-si iubita in brate, imparteau acelasi spectacol mirific, visand cu ochii deschisi sub cupola magica de stele de foc. Nu va putea uita vreodata fericirea de pe chipul ei atat de indragit.

Tarziu in noapte, isi privi patul. Era gol. Trupul nu il mai asculta. Perna il primi ascultatoare. Privind-o, observa ceva tare curios: pe fata pernei parea impregnat un chip... Da! Era acelasi chip divin. Incredibil! Era vrajit. Dupa un timp insa, chipul disparu, sub actiunea picaturilor mari de ploaie, cazute din norii ochilor, plini de atatea dureri ascunse.

Dimineata il gasi cu acelasi chip angelic in minte. Dar era o noua zi...