La fereastra ta

Stiu ca gresesc, dar patosul este mai puternic decat regretul. Ascuns de strungareata a doua cladiri si de intunericul noptii, privesc in gol spre fereastra ta. O lumina palida strabate draperia pe care o cunosc atat de bine. La fel de palida este si lumina din sufletul meu. Dar exista. Si asta ma mentine pe linia de plutire. Vantul adie usor, ca un prevestitor autentic. Luna e prezenta, ca de atatea ori, si ma priveste curioasa. Parca asteapta o reactie din partea mea. Dar eu privesc absent spre acea lumina, pe care numai eu poate, o simt calda. Parca sunt in tunelul sperantei si, tot ceea ce vad in fata ochilor este luminita dulce de la capatul lui. Iata-ma asadar, la cativa metri de ea, fara sa stie ca sunt aici, fara sa stiu de ce sunt aici. Noaptea si-a intrat pe deplin in drepturi, linistea e tot mai pronuntata. Corpul mi-e imobilizat, privirea e desarta, inima abia mai bate... Draperia cazu... O silueta gratioasa aparu in luminita de la capatul tunelului sperantei.

Inima gonea acum la trap, privirea sorbea lacoma gingasia si splendoarea minunatei siluete. Corpul imi era strabatut de mii de fiori, cand reci, cand calzi; eram bucuros si trist in acelasi timp, aveam o stare de neom. Marea gandurilor mele, mai agitata ca niciodata, era pe punctul de a ma inghiti. Draperia cazuta mai devreme, aparu din nou, asemenea cortinei de la teatru. Asadar, piesa se terminase. Comedie sau tragedie? Daca ma bucurase vederea ei, de ce lacrimi amare imi curgeau pe obraz? Poate pentru a-mi usura inima si a face loc sperantei.