Omul care nu stia sa planga

Viata e complicata si plina de neprevazut. Te poate ridica pe culmile extazului sau te poate dobori nemiloasa in subsolurile agoniei. Indiferent de situatie, nu trebuie uitat faptul ca viata este un dar de la Dumnezeu si trebuie traita ca atare, fara remuscari, fara iluzii desarte, fara resentimente.

I se parea ca viata ii fusese destul de potrivnica pana atunci, dar a ales sa-si pastreze cumpatul, sa nu denadajduiasca, sa mearga mai departe. Nu stia de unde, dar poseda suficienta putere fizica, dar mai ales psihica, pentru a trece peste orice incercare a vietii. Si totusi se insela.

Cunoscuse in sfarsit sursa puterii lui: credinta. Care, desi nu era cultivata indeajuns, avea radacini viguroase, care-i confereau forta accea cu care el se simtea invincibil. Simultan, cunoscuse si iubirea, poate ca o rasplata pentru atatea incercari ale destinului. Incet-incet, viata lui se schimbase. Si-a propus sa ramana acelasi om modest, calm si gata oricand sa se ridice dupa vreo lovitura a destinului. Dar acum nu mai era cazul. Era fericit. Providenta parea ca si-a intors privirea si asupra sa. Dar era doar o amagire.

Timpul trecea; se simtea tot mai implinit... O gluma banala il pusese putin pe ganduri. Fusese intrebat de catre iubita daca a plans. Fusese o mica tachinare, o gluma nevinovata. Totusi, ceva se declansase in interiorul lui. Pentru ca nu intelegea ce inseamna a plange. Nu cunostea aceasta traire, nu mai plansese de... Nu mai stia de cand. Poate de o viata de om. Dar nu stia sa planga.

Aceasta intamplare era de mult istorie. Dar omul nostru si-o amintea acum perfect. Insa ce diferit era acum. In decursul ultimelor luni stransese in suflet atata durere, incat simtea ca explodeaza. Durerea aceasta il coplesise, ii umpluse sufletul si intregul corp cu veninul ei. Trebuia sa o elimine. Dar cum? Raspunsul veni pe neasteptate, sub forma unei picaturi. Privi curios la urma picaturii, lasata pe cimentul rece. O alta picatura se alatura grabita. Apoi alta si alta... Plangea. Ce senzatie stranie: simtea cum durerea iese, lasand in urma un suflet gol si chinuit. In cateva zile pierduse tot: motivatia, iubirea, fericirea, puterea aceea de a lupta. Lumina credintei abia mai palpaia. Viata lui era oare pe sfarsite? Speranta moare ultima, nu? A lui era deja in moarte clinica... Invatase totusi ceva: sa planga. Si plangea in hohote, cu lacrimi mari si dese, acumulate in decursul atator ani, si pe care reusise acum sa le izgoneasca, sperand astfel ca va izgoni si durerea. Se insela din nou. Durerea se va acumula mereu, stia insa acum s-o diminueze: prin lacrimi. Invatase sa planga.