Nazuinte

As fi vrut sa opresc timpul in loc.
As fi vrut sa nu ma mai trezesc din visul care poarta numele tau.
As fi vrut ca acum sa nu ratacesc stingher pe strazile reci.
As fi vrut sa mai fi ramas o clipa cat un veac in camera ta primitoare, in patul tau cald, in inima ta.
As fi vrut sa-mi observi luceafarul din privire si focul din suflet de fiecare data cand te am alaturi.
As fi vrut sa nu ma mai satur doar cu iluzii, chiar daca le traiesc la intensitate maxima.
As fi vrut ca fiecare gest de iubire sa-mi fie inteles si sa nu se mai intoarca asupra mea ca un bumerang.
As fi vrut sa te lasi condusa de spiritul meu idilic si sa evadam impreuna spre taramul iubirii implinite.
As fi vrut sa-mi rasari in cale in fiecare dimineata cu zambetul strengaresc si privirea mieroasa de felina razgaiata.
As fi vrut sa adorm mereu cu povara dulce a sarutarilor si mangaierilor tale.
As mai fi vrut atatea, dar nu am reusit nici macar sa opresc timpul.
Sunt doar un muritor care iubeste.
Doar atat.

Tot timpul alaturi

Ii fusese alaturi mereu:
si atunci cand saltau impreuna pe culmile extaziastice ale euforiei,
dar mai ales atunci cand agonia ii servea upercuturi groaznice.
Iar ea era acolo sa-l sprijine cand se clatina,
sa-l imbarbateze si sa-l ridice cand era doborat.
Era vesnic acolo, trebuia doar sa-i arunce o privire si ea stia.
Fusese acolo intotdeauna,
ea il cunostea cum nimeni nu reusise.
Ea ii vazuse fiecare zambet sau lacrima.
Iar el, amintindu-si toate acestea, se simtea acum vinovat.
Si ar fi vrut sa faca ceva pentru ea, sa-si arate recunostinta.
Dar cum?
Ea era umbra lui.

Valul

Valul vietii m-a purtat intr-o zi la mare. Valul marii imi asternea nisipul la picioare ca pe o ofranda. Nisipul acesta, refuzat cu atata nonsalanta de marea cea capricioasa, il primesc cu bucuria unui copil care intrevede castelul de nisip mult dorit. Soarta efemera a nisipului se aseamana oarecum cu soarta mea. De aceea simt nevoia sa-mi deschid sufletul in fata acestui tovaras de suferinta, sa-mi transpun sentimentele pe suprafata lui neteda. In minte imi vine celebrul, clasicul si minunatul "Te iubesc!" Il scriu rar, citet, cu o rabdare demna de o mare capodopera. Mandru, ma indepartez pentru a-mi privi creatia si din alt unghi. Dar vai! Valul marii a inghitit imediat intregul meu efort. Cat de crud!...

Nu vreau insa sa renunt. Nisipul merita sa astern pe el ceva frumos. Si ce poate fi mai frumos in viata mea decat tine? Atunci iti voi scrie tie si voi scrie in trei locuri distincte, pentru ca mesajul meu sa dainuie in fata valului ucigas de sentimente. Dupa o scurta meditatie, iti trimit prin intermediul nisipului cele trei mesaje:




De data aceasta am scris repede, cu pasiunea trecutului si dorinta arzatoare a viitorului. Mi-as dori sa vezi ce desavarsite sunt cele trei monumente inchinate tie... Dar valul vine din nou. Nu pot privi masacrul. Ma intorc cu spatele si astept. In acest timp ma gandesc ca sentimentele mele au fost si in realitate la fel de incercate. Totusi sunt vii. Asa trebuie sa fie si cuvintele de pe nisip. Ma intorc increzator. Privesc resturile nemilosului tsunami: din fiecare mesaj cateva litere. De la distanta se putea citi:

Valul marii mi-a distrus sperantele. Valul vietii m-a dus inapoi in orasul cenusiu. Insa nisipul care mi-a gazduit temporar sentimentele imi va ramane vesnic in suflet.

Pe o panza de paianjen...

E dimineata. Mergea cu pas grabit fara o destinatie precisa. Si mergea pe un fir de paianjen orizontal, pod fragil intre trecutul tulbure si viitorul nesigur. Se pare insa ca ii placea aerul tare al inaltimilor, deoarece nu simtea strop de frica. Privea cu optimism nesperat spre destinatia invaluita in ceata. Avand asupra sa arma mintii si scutul inimii, isi spunea ca trebuie sa ajunga la liman. Dar inamicul invizibil trisa. Simtea o durere in partea stanga a corpului, urmare probabila a vreunui glont, care i-a strapuns pieptul. Se astepta la cel mult sageti cu venin, asa ca glontul perfid il dezechilibra. Si iata-l tremurand, pe firavul fir de paianjen, la o distanta enorma de pamant, incercand sa treaca peste durere si sa nu cada in abisul intunecat. Va cadea? Si daca da, cand? Si daca nu? Va ajunge atunci la destinatie? Poate va reusi... Sau va muri incercand.

Chipul

Privea pierdut spre malul opus al lacului. Era cuprins de o melancolie, sora cu tristetea. Era imun la orice zgomot, la orice miscare, la orice freamat din jur. Deodata isi vazu imaginea reflectata pe suprafata apei. Isi aminti ca, in urma nu cu mult timp, imaginea lui nu era singura. Isi amintea acel chip dulce, pe care nu-l va putea uita vreodata.

Tarziu, o bubuitura puternica il trezi din starea de hipnoza. Se intoarse mirat. Intunericul domnea peste intreg parcul, doar focul de artificii indraznea, prin sagetile si florile sale, sa-i perturbe suprematia. Intotdeauna a fost incantat de artificii. Dar mai ales atunci cand, cuprinzandu-si iubita in brate, imparteau acelasi spectacol mirific, visand cu ochii deschisi sub cupola magica de stele de foc. Nu va putea uita vreodata fericirea de pe chipul ei atat de indragit.

Tarziu in noapte, isi privi patul. Era gol. Trupul nu il mai asculta. Perna il primi ascultatoare. Privind-o, observa ceva tare curios: pe fata pernei parea impregnat un chip... Da! Era acelasi chip divin. Incredibil! Era vrajit. Dupa un timp insa, chipul disparu, sub actiunea picaturilor mari de ploaie, cazute din norii ochilor, plini de atatea dureri ascunse.

Dimineata il gasi cu acelasi chip angelic in minte. Dar era o noua zi...

Ceea ce...

Ceea ce mi-as dori sa spun e mai presus de cuvinte. Ceea ce simt e mai presus de lacrimi sau de zambete ingenue ale unei iubiri desarte. Ceea ce sper e poate, peste puterea de intelegere a mintii omenesti. Ceea ce fac e departe de idealul controversat al conditiei umane. Ceea ce cred... nici nu mai conteaza in contextul unei lumi frivole si egoiste. Ceea ce conteaza este poate faptul ca am ramas acelasi om sensibil, naiv poate, care inca crede in povestile cu zane, in zambetul natural, nefortat al semenilor, in vesnicia unei lumi plina de iubire, pace si intelegere.

Iubirea ramane (Frumoasa printesa adormita)

Adierea usoara a vantului ii mangaia parul. O raza de soare ii scalda fata, evidentiindu-i trasaturile fine. In oglinda apei, silueta ei parea a unei zane din povesti. Asa o cunoscuse. Asa o vazuse in prima lor zi impreuna: delicata, suava, splendida. Hranind ratustele sau porumbeii parea o printesa buna si ingaduitoare cu supusii sai.


Iar broscoiul cel urat, se simtea alaturi de ea, pentru prima oara print. Nu-si putea lua ochii de la ea. Era fascinat. Avea o stare de spirit vecina cu euforia, sora cu fericirea, clona perfecta a iubirii. Un zgomot ambiguu ii tulbura visarea.

Brusc, neasteptat se trezi. Privi alaturi: era acolo. Dormea lin, iar gingasia ei ii umplu inima de bucurie. Era fericit. Si norocos. Iar norocul lui purta numele ei, numele printesei lui. Ce stare de implinire sufleteasca! Ce senzatie minunata! Ce uimitor e sa ai persoana iubita in minte, in suflet si alaturi atunci cand te trezesti, atunci cand adormi...

Oamenii se schimba odata cu trecerea timpului, iubirea adevarata si pura ramane, la fel cum raman pietrele in albia raului la trecerea necontenita a apei. Isi privea sotia cu aceeasi dragoste contemplativa cu care o privea si in urma cu multi, foarte multi ani. Multe se schimbasera. Parul ei era poate la fel de frumos in bataia vantului, dar iarna batranetii ii daduse culoarea zapezii. Pe fata inca radioasa timpul nemilos sapase santuri adanci. Nu mai avea silueta de odinioara, miscarile gratioase din tinerete erau acum oprimate intr-un scaun cu rotile, dar in ochii lui ramasese aceeasi fermecatoare printesa.

Dupa atatia ani petrecuti impreuna, iubirea lui era la fel de vie ca la inceput si avea grija ca ea sa stie si sa simta asta in fiecare zi, in fiecare clipa. Asa era si acum, chiar daca momentul nu era prea fericit. Pe coridorul spitalului era liniste, astfel ca putea sa-i transfere din puterea lui acum, inaintea interventiei chirurgicale iminente. Ii prinse capul in maini si isi intersecta privirea cu a ei. Pusese atata dragoste in acea privire incat reusi sa-i smulga un zambet. Pe chipul ei, atat de trist in ultima vreme, zambetul era o binecuvantare. O saruta. La fel ca de atatea ori, era un sarut incarcat de sentimente. Apoi, dintr-o data, ea se departa. Intinse mana spre ea si...

Ea era acolo. Dormea. El se trezise la fel de buimac ca prima data, insa, vazand-o alaturi, se linisti imediat. Apoi isi concentra intreaga atentie asupra printesei adormite. Nu exista ceva mai pur, mai frumos, mai coplesitor. Era divina. Parea ingerul lui pazitor. Iar faptul ca isi putea vedea ingerul dormind ii umplea sufletul de bucurie. Se simtea cel mai privilegiat om. O atinse usor pe obraz. Ea tresari. Dar nu din cauza lui. Visa. El zambi. E minunat sa poti vedea cum viseaza printesele!


P.S.: Poveste bazata pe fapte reale.

Omul care nu stia sa planga

Viata e complicata si plina de neprevazut. Te poate ridica pe culmile extazului sau te poate dobori nemiloasa in subsolurile agoniei. Indiferent de situatie, nu trebuie uitat faptul ca viata este un dar de la Dumnezeu si trebuie traita ca atare, fara remuscari, fara iluzii desarte, fara resentimente.

I se parea ca viata ii fusese destul de potrivnica pana atunci, dar a ales sa-si pastreze cumpatul, sa nu denadajduiasca, sa mearga mai departe. Nu stia de unde, dar poseda suficienta putere fizica, dar mai ales psihica, pentru a trece peste orice incercare a vietii. Si totusi se insela.

Cunoscuse in sfarsit sursa puterii lui: credinta. Care, desi nu era cultivata indeajuns, avea radacini viguroase, care-i confereau forta accea cu care el se simtea invincibil. Simultan, cunoscuse si iubirea, poate ca o rasplata pentru atatea incercari ale destinului. Incet-incet, viata lui se schimbase. Si-a propus sa ramana acelasi om modest, calm si gata oricand sa se ridice dupa vreo lovitura a destinului. Dar acum nu mai era cazul. Era fericit. Providenta parea ca si-a intors privirea si asupra sa. Dar era doar o amagire.

Timpul trecea; se simtea tot mai implinit... O gluma banala il pusese putin pe ganduri. Fusese intrebat de catre iubita daca a plans. Fusese o mica tachinare, o gluma nevinovata. Totusi, ceva se declansase in interiorul lui. Pentru ca nu intelegea ce inseamna a plange. Nu cunostea aceasta traire, nu mai plansese de... Nu mai stia de cand. Poate de o viata de om. Dar nu stia sa planga.

Aceasta intamplare era de mult istorie. Dar omul nostru si-o amintea acum perfect. Insa ce diferit era acum. In decursul ultimelor luni stransese in suflet atata durere, incat simtea ca explodeaza. Durerea aceasta il coplesise, ii umpluse sufletul si intregul corp cu veninul ei. Trebuia sa o elimine. Dar cum? Raspunsul veni pe neasteptate, sub forma unei picaturi. Privi curios la urma picaturii, lasata pe cimentul rece. O alta picatura se alatura grabita. Apoi alta si alta... Plangea. Ce senzatie stranie: simtea cum durerea iese, lasand in urma un suflet gol si chinuit. In cateva zile pierduse tot: motivatia, iubirea, fericirea, puterea aceea de a lupta. Lumina credintei abia mai palpaia. Viata lui era oare pe sfarsite? Speranta moare ultima, nu? A lui era deja in moarte clinica... Invatase totusi ceva: sa planga. Si plangea in hohote, cu lacrimi mari si dese, acumulate in decursul atator ani, si pe care reusise acum sa le izgoneasca, sperand astfel ca va izgoni si durerea. Se insela din nou. Durerea se va acumula mereu, stia insa acum s-o diminueze: prin lacrimi. Invatase sa planga.

Acum x ani (Remember)

Parfumul florilor de tei ma prinde din nou in vraja. Parcul e la fel. Aleile, lacul, nuferii, ratustele, copacii, bancuta noastra...

Nimic nu s-a schimbat. Numai noi. Tocmai am trecut pe langa locul unde exact acum x ani ma asteptai emotionata. In acea clipa, clipa revelatiei sublime, nu am mai avut niciun dubiu ca te iubesc.
Zaresc de departe bancuta noastra. Alerg spre ea cu bucuria maratonistului care observa linia de sosire izbavitoare. Ma asez cu sfiala si fericirea din trecut si mi te imaginez alaturi, aruncandu-mi priviri suave. Exact ca odinioara. Amintirile mele sunt atat de vii de parca s-ar fi petrecut ieri, de parca se petrec acum. Ce bine e ! Imi traiesc visul...
E doar un vis? Of! Va trebui sa ma trezesc si sa uit. Ce pedeapsa crunta. Si asta pentru ca te-am iubit?

Despre motivatie

sau mai bine spus despre lipsa ei

Sa pleci cu entuziasm la un drum, dar sa te poticnesti aproape de final. Vi se pare cunoscut?

Sa iti doresti mult ceva si sa lupti pentru a obtine acel ceva, dar sa renunti mai apoi subit din cine stie ce motiv pueril. Vi s-a intamplat, nu-i asa?

Sa iti indeplinesti zilnic cu constiinciozitate obligatiile profesionale, indiferent ca e vorba de scoala sau de serviciu, dar, la un moment dat sa se rupa ceva si sa simti ca locul unde te afli nu este al tau, ca ai nevoie de altceva, desi nu poti descrie ce anume. Tipic, familiar?

Sa realizezi ca viata ta se indreapta spre neant, ai vrea s-o inalti pe piedestalul ideal al virtutilor nascatoare de fericire, dar e ceva ce te trage inapoi, ceva ce te impiedica sa ajungi la destinatie. Se poate intampla fiecaruia din noi, intrebarea e alta: "Care este obstacolul de care ne impiedicam de fiecare data?" Raspunsul strapunge haotic noianul de ganduri: "Motivatia. Sau mai bine spus lipsa ei".